Nazismul și fascismul la Mihail Sebastian
Considerăm că atitudinea pozitivă față de evrei explică doar parțial simpatia lui Sebastian față de fascism, și că doar o interpretare teleologică poate face dintr-o opțiune de moment un cap de acuzare, căci evoluția ulterioară, atât a fascismului, cât și a lui Sebastian, a fost diametral opusă.
Sebastian nu a închinat ode hitlerismului, ci dimpotrivă, l-a ridiculizat constant, pentru măsura de sterilizare eugenică, pentru decizia de a purifica cultura germană prin foc sau pentru salutul roman ca obligație. Sebastian, nici înainte de 1933 (Heinrich Gerhard Gruber, 1932), nici după (Arta la Nürnberg, în Rampa, 1935), nu a vrut renunțarea la parlamentarism și nu a căutat să favorizeze vreun partid extremist autohton în detrimentul unuia democrat, deși democrația partidelor democratice din interbelicul românesc își avea carențele ei binecunoscute.
Chiar dacă în paginile Cuvântului Sebastian tindea adesea să imite stilul și să abordeze în plan politic, ideologic și social, nicidecum cultural teme similare cu ale lui Nae Ionescu, critica pe care o aducea PNL și PNȚ era subscrisă cadrelor democrației, condescendența și gustul pentru pamflet neputând constitui semnalmente ale unui extremist: ce-i antidemocratic și fascist în a critica politicieni și deciziile și declarațiile lor adesea absurde, precum programul liberal-radical al duciștilor?
În ultimul din aceste trei articole, Sebastian observa contradicția dintre statele revoluționare care erau Italia fascistă și U.R.S.S. și politica de colaborare pe care o duceau în zona diplomației. Acest paradox își găsea explicația, conform autorului, în formele naționale pe care revoluția în cele doua state le-a căpătat, menținerea ei între granițele țării, „dincolo de care n-au deloc ambiția să treacă”. E însă suficient pentru a face din Sebastian „un extremist de dreapta moderat”, un intelectul aflat „de partea dictaturii și contra democrației”? Ca și în cazul comunismului, mulți evrei s-au aflat printre fondatorii fascismului. Antisemitismul mișcării fasciste italiene e de dată târzie (1938), fapt care l-a determinat pe Ion Moța, unul din liderii legionarilor, să își exprime indignarea față de absența antisemitismului din programul fascist italian și internațional de la Montreux din 1934 .
După cum se poate observa, spre deosebire de colegii săi de generație, mult mai atrași de mirajul extremismelor epocii, Sebastian și-a păstrat mintea limpede și a privit critic și cu rezerve evoluția politică interbelică, externă și internă.
