Era considerat de cunoscuți un „om de lume controversat”. Sabina Cantacuzino, fiica lui Ion C. Brătianu, nota:
„Cu Mihail Kogălniceanu relaţiunile erau foarte variate. Firea lui nedisciplinată şi cu porniri neînfrânate îl arunca fără tranziţie când în braţele tatei, când în ale adversarilor lui cei mai îndârjiţi.
Pe cât era de urât, cu un corp diform, avea un farmec nediscutat şi o autoritate necontestată, de câte ori lua o cauză bună în mână.
Acelaşi farmec îl exercita asupra femeilor, care în mare parte au fost cauza neliniştitei sale vieţi şi deselor nevoi de bani!.
S-a amorezat pentru prima dată în adolescenţă şi experienţa primei iubirii a fost descrisă în cartea „Iluzii pierdute”, scrisă la 26 de ani:
„O adunare, cât de bine alcătuită să fie, dacă nu va avea şi femei, va fi totdeauna monotonă şi urâtă.
O adunare fără femei este ca o grădină fără flori, ca un bărbat fără barbă şi musteţi, ca o zi fără soare, ca o gazetă fără abonaţi, ca un şes fără verdeaţă, ca un teatru fără public, ca versuri fără poezie, ca o viaţă fără iluzii, ca un judecător fără procesuri, ca un tânăr fără amor şi, în sfârşit, ca toate comparaţiile din lume”.
S-a căsătorit pe 10 noiembrie 1852 cu Ecaterina Jora, văduva colonelului Iorgu Scorţescu, şi au avut trei băieţi şi cinci fete.
Două decenii s-a împărţit între căsnicie şi amanta Raluca Lamotescu.
Cu amanta devenită oficială, Kogălniceanu a avut o fiică pe nume Maria. În același timp a avut nenumărate alte aventuri.
Umbla vorba bătea împreună cu Cuza bordelurile şi a avut peste 700 de amante.
Ultimele gânduri pe patul de spital s-au îndreptat către femeile pe care le-a iubit toată viaţa.
În volumul de memorii „Efimeridele”, Mariu Theodorian-Carada arată unele dintre ultimele gânduri ale lui Kogălniceanu:
„Era în pat (patul de moarte – nota Ev. Istoric), dar aşa cum era, a adus vorba de femei. Vorba asta l-a înviorat, s-a ridicat în sus ca pe droturi şi a exclamat: «Şi acum mi-s dragi fetele, Carada!»“.
Studiile
Mihail Kogălniceanu s-a născut la Iaşi, la 6 septembrie 1817. După primele învăţături primite în casă, a urmat, alături de V. Alecsandri, lecţiile călugărului maramureşean Gherman Vida, adept al Şcolii Ardelene.
A învăţat apoi la pensionul lui Victor Cuénim din Iaşi şi la Institutul Francez din Miroslava, judeţul Iaşi, continuându-şi apoi studiile la Luneville (Facultatea de Litere) şi la Berlin (dreptul şi istoria).
La Berlin, pe lângă serioase studii particulare, a audiat, din 1836, cursurile de istorie şi drept ale Universităţii (la care se înscrie în 1837).
Şi-a desfăşurat activitatea în mai multe domenii, fiind publicist, scriitor, traducător, istoric, editor.
În 1838 a preluat de la Gheorghe Asachi Alăuta Românească, iar în 1840 a scos revista Dacia literară şi Foaia Sătească a Prinţipatului Moldaviei, înfiinţând totodată o tipografie şi o editură proprie. A scris şi în alte publicaţii ale vremii, precum Propăşirea, Steaua Dunării ş.a.
Cuvântul introductiv
A fost profesor la Academia Mihăileană, unde, în 1843, a rostit celebrul „Cuvânt introductive” la Cursul de istorie naţională.
A avut însemnate preocupări în domeniul istoriei. În 1837 a publicat, la Berlin, Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens, iar în 1841 a iniţiat cea dintâi colecţie de documente istorice, „Arhiva românească”, urmată de Letopiseţele Ţării Moldovii (trei volume), în care apăreau pentru prima dată cronicile lui Miron Costin şi Ion Neculce.
A fost membru al Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odessa, precum şi al Societăţii Orientale din Franţa.
Politica
Mihail Kogălniceanu a desfăşurat o susţinută activitate politică. A participat la Revoluţia din 1848 din Moldova, apoi, refugiat la Cernăuţi împreună cu numeroşi fruntaşi politici din Moldova, a redactat, în august 1848, documentul intitulat „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, precum şi „Proiect de Constituţie pentru Moldova”.
Documentul „Dorinţele partidei naţionale din Moldova” a constituit expresia cea mai înaltă a cerinţelor programatice formulate în Principate: autonomia deplină a ţării, egalitatea în drepturi civile şi politice, libertatea cuvântului şi a tiparului ş.a., inclusiv Unirea Moldovei cu Ţara Românească, „cheia boltei fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul national”, după cum aprecia Mihail Kogălniceanu.
Unirea
A fost apoi unul dintre cei mai aprigi luptători pentru Unirea Principatelor.
S-a numărat printre liderii Societăţii Unirea, înfiinţată la 25 mai 1856, a fost membru în Comitetul electoral al Unirii din Iaşi (februarie 1857), deputat în Divanul ad-hoc (1857) şi în Adunarea electivă (ianuarie 1859) din Moldova.
Mihail Kogălniceanu a fost cel care a prezentat, în octombrie 1857, rezoluţia adoptată de adunarea ad-hoc din Moldova, în care se arăta că „cele dintâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării” erau respectarea autonomiei, unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România, prinţ străin ereditar ş.a.
În discursul rostit cu prilejul alegerii ca domn, de către Adunarea electivă a Moldovei, la 5 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu aprecia că acesta este „om nou la legi noi”.
Reformele
După realizarea Unirii de la 1859, a fost iniţiator şi susţinător al marilor reforme din timpul domniei lui Al. I. Cuza (1859-1866), în urma cărora cele două Principate au devenit un stat unitar modern.
Deschizând marea dezbatere privind elaborarea legii rurale, la 25 mai/6 iunie 1862, Kogălniceanu a cerut emanciparea clăcaşilor prin împroprietărire.
Mihail Kogălniceanu a fost prim-ministru al Moldovei (1860-1861) şi apoi al României (1863-1865), ministru ad-interim la culte în Moldova (1860-1861), ministru de interne (1863-1864, 1868-1870, 1879-1881), ministru al industriei, agriculturii şi lucrărilor publice (1864-1865) şi ministru de externe (1876, 1877-1878).
A fost, de asemenea, ministru plenipotenţiar şi trimis extraordinar la Paris (iulie 1880-iunie 1881).
Guvernul Mihail Kogălniceanu (12 octombrie 1863 – 26 ianuarie 1865) a reprezentat perioada cea mai rodnică în realizări social-economice din timpul domniei lui Cuza.
În perioada cât a condus guvernul au fost adoptate Legea privind secularizarea averilor mânăstireşti (1863), Legea privind înfiinţarea Curţii de Conturi (1864), Legea privind organizarea puterii armate (1864). În martie 1864, Mihail Kogălniceanu a readus în discuţia Adunării chestiunea rurală, guvernul său susţinând desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor. La 13 aprilie 1864 Adunarea a dat vot de blam guvernului Kogălniceanu. Mihail Kogălniceanu şi-a prezentat demisia, dar aceasta a fost respinsă de domnitorul Cuza care, la 2 mai 1864, a dizolvat Adunarea. A urmat perioada marilor reforme, în 1864 fiind adoptate Legea electorală, Legea rurală, Legea instrucţiunii ş.a. şi promulgate Codul penal şi Codul civil.
Independența
Mihail Kogălniceanu a militat, de asemenea, pentru dobândirea şi apoi pentru recunoaşterea independenţei ţării.
De numele său se leagă proclamarea independenţei de stat. La 9/21 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe, răspunzând unei interpelări, a declarat:
„În stare de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine-stătătoare”.
Camera Deputaţilor şi Senatul au votat ulterior moţiunea de proclamare a independenţei României.
Delegaţia României, împuternicită de guvern să reprezinte ţara la Congresul de la Berlin – spre a apăra drepturile şi interesele „naţiunii, în conformitate cu voturile Corpurilor legiuitoare”, era alcătuită din primul-ministru Ion C. Brătianu şi din ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu.
În memoriul adresat Congresului internaţional de pace de la Berlin (1 iunie -1 iulie 1878), Kogălniceanu a apărat, alături de primul-ministru Ion C. Brătianu, cauza independenţei şi a respectării integrităţii teritoriale a României.
A fost membru titular al Societăţii Academice Române (din 16 septembrie 1868), vicepreşedinte (1886-1887) şi preşedinte al Academiei Române (28 martie 1887 – 27 martie 1890), preşedinte al Secţiunii Istorice a Academiei Române (1891).
