Mihai Viteazul cântat și desenat de contemporanul său grec Georgios Palamedes

 

Cronica rimată a lui Georgios Palamedes despre viața lui Mihai Viteazul, din 1607, poate fi socotită cea mai adevărată poveste despre marele voievod român, dat fiind că a fost scrisă la doar câțiva ani după moartea lui.

Iată ce scria Palamedes, despre Mihai Voievod, în stilul cronicilor ritmate ale vremii:

Te invoc, Minerva, fiică a marelui Jupiter, să mă inspiri spre a putea povesti acum acel vestit războiu al faimosului Mihai: nenumăratele ucideri, măcelul cel mare, care a adus oamenilor pierdere mare, iar Turciei, și altor multor țări, distrugere; războiu care a nutrit fiarele, făcând ca trupurile turcești să fie o hrană pentru păsările răpitoare și pentru câini; a trimes în iad pe mulți bărbați viteji: turci, poloni, moldoveni și unguri vestiți.

Zeița atunci răspunse și începu a povesti aceluia care o întrebase, spre a putea scrie și a-și aminti.

Mihai a făptuit aceasta din zel dumnezeesc și de multă milă ce-i era de creștini și de întreaga Țară Românească; pentru că ea tare apăsată era de turci; românii erau jupuiți; li se luau cu sila nu numai lucrurile, dar și copiii cu nevestele!

Niciodată nu lipseau din țară vreo trei-patru mii de ieniceri turci și tătari: unii veneau, alții plecau, pustiiau totul ca niște lupi, și nu lăsau Muntenia de loc să fie în liniște. Nimeni nu îndrăsnea să le zică o vorbă; ei fără frică înjurau și pe Domn!

Și astfel, când împăratul a toată Germania s-a învrăjbit cu împăratul Constantinopolului, toți domnii ceilalți ai creștinilor, de la mic până la mare, au început să ia parte la luptă, să se avânte în războiu împotriva turcului, de care mai înainte se temeau, iar zeul Marte îi ajuta să secere pe turci.

În vremea aceea, Sigismund, Domnul Transilvaniei, fiind sub stăpânirea turcului, s-a unit cu creștinii, cu împăratul Germaniei, și a jurat să-i fie aliat. El trimise soli și în Țara Românească către acest Mihai (ca să-l hotărască) a se uni cu dânsul, să se împrietenească. Mihai cu multă bucurie primi să se unească cu creștinii și să pricinuiască neamurilor turcești mare măcel spre bucuria creștinilor și a întregii ortodoxii.

Și îndată începu să omoare și să taie pe turci și rău să-i chinuiască. Pe toți dar, cari făceau pe acolo pagubă, și nimănui nu-i erau de trebuință în Muntenia, porunci atunci de i-au tăiat, de la mare până la mic, pe spahii și ieniceri, pe ciauși și alții. Au scăpat numai câți s-au făcut creștini; ceilalți au pierit și au avut o moarte rea.

Așadar, zeițo, deoarece mi-ai spus din ce pricină ridicat-a Mihai armele în Muntenia și am scris precum tu mi-ai arătat, spune-mi, te rog, pentru ce întoarse lupta împotriva creștinilor, și făcu ucideri, și apoi pieri și el însuși din pisma creștinilor?

Pentru că, răspunse ea, diavolul avu pricină să înceapă a adăpa cu rătăcire neamul omenesc, și vârî în vrăjmășie și turburare pe creștini, pismundu-le vrednicia și frumusețile bunei lor credințe.

Pe ceiace au fost pricina înțelegerii și a alianței între creștini pentru a porni împotriva turcilor să scape de robie pe frații întru Christos și să-i facă neatârnați, i-a adăpat cu vrăjmășie și turburare și le-a întors gândul de s-au despărțit.

Mihai nu zice nimic, merge înainte, până ce sosi în apropierea unui oraș. Acesta sârbește se chiamă Belgrad (= Alba-Iulia) și era Scaunul tuturor Domnilor. Cardinalul ședea aici fără întrerupere. Mihai îi trimise atunci un răvaș, scriindu-i:

Eu niciodată n-aveam un astfel de gând, și nici acum nu-l am, să mă bat cu creștinii; așa că fie-vă pe suflet păcatul acesta; că eu niciodată n-am ieșit din sfatul vostru; ci după ce voi sunteți pricina de m-ați făcut să merg împotriva împăratului turcesc, v-ați împăcat cu dânsul și v-ați lepădat de mine.

Te-ai închinat turcului, te-ai făcut una cu el și făcut-ai sfat cu Domnul Moldovei împotriva mea, ca să mă prinzi, să mă prăpădești; de aceea eu, cu dreptatea mea, am mare nădejde că o să mă scape Dumnezeu de o așa de mare greutate; că fără vrerea mea făcutu-m-ați să mă lupt cu voi. Drept care vă trimet răvaș, că m-ați stins și la cinste și la vieață; ceea ce pentru creștini e mare lucru. Văd, dar, că sunt prăpădit.

O să încerc, însă, și așa să lupt cu tine, și de voiu pierde, o să pier cu cinste, iar de voiu birui, cinste întreită o să am; și o să mâhnesc pe turc.

Când i se dete cardinalului scrisoarea și văzu cele cuprinse, l-a apucat amețeala, știind că Mihai e prea viteaz, bine pregătit și are trupe alese. Fiindcă văzu că nu e alt chip, decât să se lupte cu el, îi veni foarte greu. Ieși afară din oraș cu toată oastea sa, cu voinici prea buni, câți îi trebuiau.

Mihai cu sabia în mână, îmbrăcat numai în fier, intră în luptă și ca un viteaz îmbărbăta pe ai săi.

Cam vreo douăzeci de vrăjmași de prin acele părți trimise el cu mâna lui în iad. Vrăjmașii au luat-o la fugă, iar românii din urmă îi omorau până li s-a urât.

Mihai se făcu Domn al Ardealului, cuceri țara, iar bietul cardinal de frică fugi în munți ca să scape. Și acolo l-au aflat niște păstori, nu era cunoscut, l-au lovit, l-au ucis, și-a aflat o moarte neașteptată.