După ce, așadar, vecinii, turcii, moldovenii și polonii au aflat aceasta, s-au mâhnit nespus de mult, căci toți socoteau și își ziceau în gând:
Dacă el numai cu Muntenia era înspăimântător, darămite acum când a luat și o domnie așa de mare, așa de puternică, pe care nimeni altul nu s-a aflat s-o cucerească prin sabie?
Ne prăpădește pe toți de la mic până la mare!
Domnul Moldovei prinzând de veste, că Mihai vine cu oștire multă, îl cuprinse groaza, și fără zăbavă voi să fugă, lepădând rușinea; și numai că s-a prefăcut că vrea să se lupte, el se gândea să fugă, să părăsească Moldova.
Și-a trimis oștile să se bată, crezând că o să înspăimânte pe viteazul Mihai. În oastea moldovană erau și mulți lehi (= polonezi), trei mii de ostași.
Ei numai că l-au zărit, în loc să se repeadă la luptă, fără să mai aștepte ce are să se întâmple, toți au început să fugă și unul pe altul să se calce.
Câți s-au aflat pe acolo, ca să fie ușori, aruncau de pe ei armele, fiarele; căutau numai să scape și arătau pe Mihai.
Când au ajuns la râurile Prut și Nistru, ca să treacă, își aveau mințile pierdute…”
Sursa traducerii: N. Simache, Tr. Cristescu, Cronici străine relative la Istoria românilor, vol. I, Doi cântăreți greci ai lui Mihai Viteazul: Stavrinos și Palamed, 1943.
