Tatăl său, Nicolae, născut în 1907, care era directorul școlii din Zgărdești, raionul Telenești, a fost, ca și restul capilor de familie arestați, despărțit de soție și copil.
Nicolae Livovschi a fost condamnat la zece ani de muncă forțată în Ivdellag. Soția Maria, născută în 1910, și Eugen au fost deportați în Siberia.
Țintașul voroșilovist
Iată un fragment din interviul realizat de Mariana S. Țăranu, pe 1 mai 2015 cu Eugen Livovschi:
În acea noapte au intrat în casă trei oameni: unul de la raion care s-a prezentat a fi ajutorul procurorului.
Acesta avea gâtul prins cu insigne: BGTO (Fii Gata pentru Muncă și Apărare), MOPR (Organizația Internațională a Ajutorului Roșu), „Țintașul voroșilovist” și altele, unul de la sovietul sătesc și un țăran care făcea de serviciu la sovietul sătesc cu căruța.
Cel de la raion era îmbrăcat într-o tunică cu un guler în stil stalinist, pantaloni de călărie și cizme.
Unii dintre cei care au venit vorbeau rusește, alții românește. Tata știa la perfecție limba rusă și nu era o problemă cu comunicarea.
În timpul separării bărbaţilor de familie, la gara Bender, la fiecare uşă a vagoanelor au venit gardieni, care au anunţat că cei ce vor fi chemaţi să iasă fără bagaje pentru perfectarea documentelor.
Cei chemaţi săreau jos şi au format o coloană.
Când coloana s-a îndepărtat de garnitură s-a schimbat garda. Gardienii noi aveau armament nou-nouţ, iar fiecare al doilea ţinea de curea câte un câine-lup dresat.
Coloana s-a deplasat ceva mai departe şi s-a oprit la o rampă lungă.
În partea stângă a coloanei se afla o garnitură de vagoane de marfă obişnuită, fără ferestre, cu uşile deschise.
Pe dreapta erau nişte depozite. La ordinul: „La stânga! În vagoane!” câinii au început să latre în cor şi să-i muşte pe cei arestați, mânându-i în vagoanele de marfă.
În două-trei minute vagoanele au fost închise.
Atunci ultima dată l-am văzut pe tata.
După o săptămână eu și mama am ajuns la Harikov. Aici au deschis ușile și pentru prima dată ne-au adus mâncare.
Până atunci oamenii s-au menținut cu merindele luate de acasă. În vagon au fost aduse căldări cu supă și terci de grâu.
Deasupra terciului pluteau stele de margarină. Aici pentru prima dată noi au mâncat terci de grâu și margarină.
Femeile înțelegeau că nu ne ducem la bine și când ajungeau pe la stații propuneau femeilor de pe peron să le ia copiii de doi – trei, cinci ani ca să-i salveze.
Mai multe femei acceptau și i-au luat pe acești copii.
Bărbații erau transportați spre Ivdellag în condiții oribile. Temperatura era 30 de grade de căldură, vagoanele stăteau la soare, iar plafonul le era acoperit cu tablă.
Bolnavii de astmă, oamenii cu plămâni slabi au murit aproape îndată.
Prin gări trenul avea „undă verde” și se deplasa cu viteză mare, nimeni dintre localnici nu trebuia să priceapă ce fel de tren este acesta.
După amiază, pe un soare ucigător, trenul de oprea în câmp ore întregi și acoperișurile de fier ale vagoanelor se înfierbântau așa precum se coace fierul la soare când temperatura trecea de plus 30 grade.
Ceea ce se petrecea în interior nici nu poate fi descris.
Fiecare din cei rămași în viață își făcea nevoile chiar sub el.
Duhoarea înrăutățea și mai tare suferința.
Undeva, pe la mijloc de cale, când mulți erau deja morți, oamenii s-au apucat să-i transmită peste capetele lor pe cei fără suflare și să-i clădească la capătul vagonului.
Cadavrele erau aranjate într-un clit care ajungea la tavan. Au trecut astfel patru zile.
Trenul a ajuns în raionul Ivdel al regiunii Sverdlovsk. Aici pentru prima dată, după patru zile, au fost deschise ușile vagoanelor.
Celor rămași în viață li s-a dat să bea apă, apoi au fost puși să spele vagoanele, să sape gropi chiar alături de calea ferată, unde au fost îngropați cei morți.
După aceea, oamenii au fost încolonați: însoțiți de paznici și câini-lupi și duși pe un drum în pădure.
Către seară au ajuns într-o gospodărie unde în timpul iernii se păstrau legume în niște subsoluri.
Pe noapte au fost închiși cu toții în aceste subsoluri, pe podelele cărora rămăsese niște rămășițe lipicioase de legume putrede: cartofi, varză, morcovi.
Oamenii nu mâncaseră nimic de cinci zile.
Mulți n-au rezistat și s-au repezit la aceste mucegaiuri. Spre dimineață erau deja morți.
La colțurile trenului erau turnuri cu santinele. Alte construcții nu existau.
Lângă acest tren paznicii comandoului i-au predat pe deținuți paznicilor locali.
În Ivdellag se dădea mai puțină „balanda”, iar calitatea ei era proastă.
Norma la tăiatul copacilor era grea.
Haine de iarnă n-a primit nimeni. Oamenii umblau la „serviciu” în încălțăminte făcută din coajă de copac și zdrențe.
Toate acestea făcea ca „magazia” de cadavre să nu fie niciodată goală.
Morții erau îngropați în niște gropi mari, săpate încă de cu vară. Deținuții aranjau la fundul gropii un strat de cadavre, apoi le acopereau cu var nestins. După aceea puneau stratul următor. Atunci când groapa era plină, se arunca peste cadavre un strat de țărână, care era bine nivelată și presată.
Întoarcerea în Moldova
În 1946 mama mi-a permis să mă întorc în Moldova, atunci copiii se puteau întoarce.
În baza certificatului care mi-a fost eliberat la Krivoşeni, în anul 1950, când am împlinit 16 ani, m-am prezentat la secţia de miliţie după paşaport.
Asta a fost la Strășeni. Şeful de la miliţie imediat m-a şi arestat, mi-au luat cureaua şi şireturile și m-au dus în KPZ.
Cei de acolo mi-au spus că ordinul în baza căruia am fost eliberaţi era greşit.
KPZ era ca o cameră de 3 pe 4 metri în care era o scândură murdară, neagră, care servea ca pat.
Acolo am stat vreo două săptămâni. În această perioadă maiorul Fenin de la MAI mă chema în fiecare zi la interogatoriu şi aşa îmi întocmea dosarul.
Spre final mi-a spus că eliberarea mea din deportare a fost o greşeală şi că mă vor trimite înapoi în regiunea Tomsk.
Când dosarul era întocmit m-au trimis la închisoarea din Chişinău de pe strada Tighina.
Cu o maşină neagră, cu o remorcă acoperită cu metal negru am fost dus în închisoarea din Chişinău. Etajul superior al închisorii din Chişinău era predestinat copiilor minori.
Fiind calificat ca un duşman mai puţin periculos, eu am fost inclus în brigada gospodărească, care se ocupa de spălatul WC, făcutul curăţeniei pe coridoare şi îndeplinirea anumitor munci la bucătărie.
Pentru aceste munci eram răsplătit cu porţii alimentare duble.
Alte persoane deportate nu mai erau.
După care am fost dus la închisoarea din Odesa care se caracteriza prin celule ticsite de oameni care erau condamnaţi politic.
Camerele erau mari, câte 30-40 deţinuţi în camere.
La ieşirea din închisoarea din Odesa ne-au dat prânzul la pachet pentru două zile: o bucată de cârnaț şi o jumătate de pâine.
Până la Moscova am fost transportaţi în vagoane Stolypin. Acest vagon merită o descriere specială.
Compartimentul de dimensiuni obişnuite era divizat în patru secţii.
La mijlocul fiecărei secţii o parte o raftului orizontal se deschidea în jos ca şi o uşă obişnuită.
Procedura de culcare era următoarea: la nivelul de sus erau culcaţi trei arestaţi, după care se deschidea uşa şi era folosită ca lojă pentru arestatul din mijloc.
Aceeaşi procedură se repeta şi pentru celelalte nivele. Arestaţilor cărora le revenea nivelul de jos erau nevoiţi să se târâe după care se încuia uşa compartimentului.
În total într-un compartiment încăpeau 12 persoane.
În aceste condiţii nimeni niciodată nu a putut să fugă aşa cum fugeau din vagoanele de marfă prin podea în timp ce trenul mergea.
Ajunşi la Moscova am fost coborâţi din trenuri şi urcaţi în maşini negre şi transportaţi la închisoarea de tranzit Krasnaia Presnea.
În fiecare închisoare am stat câteva zile.
Dacă de la Străşeni m-am pornit prin luna iulie, apoi am ajuns la Tomsk în luna octombrie.
După închisoarea de la Moscova am trecut prin cea din oraşul Gorki, apoi Kirov, ulterior prin cea din Novosibirsk ca în final să ajung la Tomsk.
De acolo mi-au permis ca singur cu vaporul să mă duc la mama.
În 1952 eu am absolvit școala medie, după care împreună cu câţiva lituanieni, estonieni şi letoni m-am dus la Tomsk ca să-mi continui studiile.
Eu când depuneam actele după ce citeau că sunt deportat, cei de la Comisia de admitere mi le întorceau imediat, nu conta că aveam note bune.
Pe când la ceilalţi, atunci când vedeau că au nume de familie de altă origine decât slavă nici nu le luau în mână actele.
Erau unul Kotkis sau Kilima care aşa şi nu a reuşit nici odată să depună actele la vreo instituţie.
Actele le-am dus la toate universităţile şi tehnicumurile din Tomsk, de la Universitatea Tehnică până la ultimul tehnicum.
După care ne-am dus la un tenhicum, unde nu erau examene, ci doar concursul atestatelor. Noi aveam numai câteva note de patru, restul numai cinci.
Dar, ne-au spus că nu am trecut concursul.
Dar, ceilalți care au trecut concursul, adică rușii, apoi ei aveau numai note de trei. Aceasta s-a întâmplat la Tehnicul de Geodezie, paremi-se.
După asta ne-am întors înapoi la Krivoșei și eu am început a lucra la un sovhoz, mă ocupam cu lichidarea analfabetismului.
După moartea lui Stalin din nou am mers la Tomsk, am depus actele la Institutul de Construcţii, le-au primit imediat, am susţinut şapte examene de admitere.
Dar până a ajunge la Tomsk au reuşit să obţin învoire de la comendatură ca să pot pleca la studii.
La Institutul de Geodezie din Tomsk, unde învățam, se comportau bine. A fost adunarea comsomolistă a cursului nostru. Băieții au hotărât să mă primească în comsomol.
Erau vreo 300 de oameni în cursul întâi și la adunare toți erau de acord să mă primească.
Dar era o doamnă care preda limba germană, iar eu știam bine limba germană, am avut la școală, în exil, o învățătoare care era o nemțoaică și ne-a învățat foarte bine.
Eu vorbeam liber limba germană.
Doamna ceea era enervată pe mine pentru că ea când scria pe tablă comitea greșeli, dar eu o corectam și la adunarea comsomolistă ea a ieșit și a spus că acesta e un „dușman al poporului care aici e în exil”.
Băieții au tăcut și n-au spus nimic, dar când a fost votarea, apoi toți 100% au votat pentru ca să mă primească.
Eu eram în cursul doi sau trei când ne-au eliberat din exil și mi-au dat pașaport.
Pașaportul era IЯЯ – seria, care arăta că noi suntem din exil, restul era obișnuit.
La eliberare, în 1958, i-au eliberat pașaport și mamei după care noi ne-am întors acasă, la Bălți.
Eu când m-am întors aveam diplomă de studii superioare.
În primele zile m-am prezentat la Ministerul Construcțiilor, cei de acolo mi-au dat îndreptare și a m-am angajat la Ungheni.
Și mama s-a angajat învățătoare în Ungheni.
Peste doi ani am plecat la Leningrad și m-am înscris la doctorat. După trei ani am susținut teza de doctor pe tema betonului armat și m-am întors la Chișinău, la Universitatea de Stat.
Căutarea tatălui
Prin anii șaptezeci și ceva am început a căuta vreun supraviețuitor al lagărului care l-a cunoscut pe tata.
După doi ani de căutare am găsit un pedagog care a fost împreună cu dânsul și mi-a comunicat în ce condiții a decedat.
(În timpul interviului pe care mi l-a acordat, deși era anul 2015, la toate insistențele mele, Eugen Livovschi refuzat să-mi comunice cu cine a discutat sau măcar unde locuiește acel supraviețutor, ori alte detalii din închisoare – frica l-a însoțit pe tot parcursul vieții,n. Mariana S. Țăranu)
Acel bărbat locuia într-un sat din raionul Sângerei. De acum era orb, când a venit în Moldova deja era orb.
Așa orb a ajuns acasă. Soția sa tot s-a întors din deportare. Atunci noi am discutat vreo câteva ore.
(La întrebarea mea dacă nu îi era frică să discute cu acel domn, Eugen Livovschi a răspuns: „Nu mă temeam să discut pentru că deacum eram membu de partid”, n. Mariana S. Țăranu)
Oricât de mult nu am încercat, așa și nu am reușit să aflu nimic despre soarta bunicii Reveca Stratulat deportată în 1949. Deacum tot în 1949, la 5 spre 6 iulie, au fost deportați frații mamei Ion și Toader Stratulat din Zgărdești.
Eu atunci lucram instructor la o tabără pionerească.
