Aici, cu ajutorul agenților secreți, a informațiilor provenite din localitățile de baștină, serviciul de contrainformații depista toate „elementele social‑politice periculoase”: persoane care au făcut parte din administrația sau armata română, au avut vreo legătură cu mișcările de rezistență anticomunistă, au exprimat diverse opinii „antisovietice” etc.
De pildă, la 22 septembrie 1944, în orașul Kungur, de lângă munții Ural, au fost arestați bucovinenii Petro Markovski și Mykola Bulavka, doi ucraineni din Coțmani, acuzați de agitație antisovietică.
Ei au îndrăznit să afirme că „ofițerul sovietic este prost instruit, este îmbrăcat mai rău decât un soldat; cu asemenea comandanți pe front vei fi pierdut.
În ziarele sovietice se scrie că armata roșie este cea mai bună în lume, dar în realitate aici înfloresc foametea și muștruluiala (…)
Sub stăpânirea românească oamenii puteau pleca acolo unde doreau. Plecau în America, câștigau bani, se întorceau, își ridicau gospodării și trăiau bine, iar din Uniunea Sovietică nu mai poți pleca nicăieri.
În Uniunea Sovietică, în afară de cartofi, nu ai ce vedea”.
Cei doi agitatori antisovietici și filo‑români au fost condamnați la câte cinci ani de lagăr.
Alți bucovineni, care au avut „norocul” să se afle că ei au fost membri ai Partidului Național‑Creștin, în frunte cu A.C. Cuza, sau ai mișcării naționaliștilor ucraineni erau condamnați la câte 10 ani de închisoare. Ostașii care luptau efectiv pe front erau condamnați, de regulă, la câte 6–7 ani pentru „intenția de a trece de partea dușmanului”.
În general, din cei peste 300 de cernăuțeni, ostași ai armatei roșii, represați în anii 1944–1945, 45% au fost condamnați pentru „agitație antisovietică”, iar 55% pentru apartenența la așa numitele „partide contrarevoluționare” (toate formațiunile posibile, cu excepția celui comunist), intenția de a trece de partea inamicului sau pentru spionaj (această din urmă acuzație putea fi adusă oricui era născut în teritoriile anexate în 1940).
Drept urmare a Războiului Mondial, a politicii de opresiune practicată de sovietici, a refugierii unei părți a populației în adâncul țării în fața înaintării armatei roșii, la 1 ianuarie 1945, în Regiunea Cernăuți locuiau 567000 de persoane, cu 35,2% mai puțin decât la 1 ianuarie 194192. După încheierea războiului, au fost cazuri în care sate întregi au fost ridicate.
Așa s‑a întâmplat cu locuitorii cătunului Buci de lângă Rarancea, satului I.G. Duca (de lângă Iurcăuți pe Nistru), satului Țânteni din raionul Herța.
Toți aceștia au fost deportați în zonele de sud ale Ucrainei.
Localitățile Frunza și Prisaca (cu excepția părții românești a satului) au fost desființate din cauza faptului că au avut neșansa să se afle pe linia frontierei sovieto‑române. Sătucul Albovăț, de lângă Storojineț, a fost distrus în toamna anului 1951, pentru a extinde poligonul militar.
De asemenea, cu scopul înlăturării toponimelor tradiționale – dovezi ale autohtoniei românilor în Regiunea Cernăuți – la 7 septembrie 1946, Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Ucrainene a adoptat un decret prin care au fost schimbate câteva zeci de denumiri ale satelor românești.
De exemplu, Crasna a devenit Crasnoilsc, Tereblecea a fost botezată Porubne, Oprișeni – Dubivka, Mihoreni – Petrașivka, Mogoșești – Bairaki, Probotești – Djakivți, Cerlena – Cerlenivka, Suceveni – Șiroka Poljana etc.
Fragment din lucrarea Drama românilor din regiunea Cernăuți, coordonator Alexandrina Cernov, Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2019
