Marele fals patriotic al lui Ioan Cantacuzino, prin care Dunărea a devenit românească, este scos la iveală de Nicolae Bălcescu

 

În contexul Revoluției Franceze, boierii liberali din Țările Române și-au intensificat acțiunile de izgonire a domnitorilor fanarioți și de scoatere a Principatelor de sub stăpânirea otomană.

O bună ocazie a fost Congresul de la Siștov din 1791, despre care Ioan Popoiu scrie în lucrarea sa „Întemeierea României (1858-1918):

„În timpul războiului ruso-austro-turc (1787-1792), Divanul Ţării Româneşti a prezentat Austriei şi Rusiei un memoriu, în mai 1790, prin care se solicita desfiinţarea raialelor turceşti Turnu, Giurgiu, şi Brăila, stabilirea hotarului pe linia Dunării, înlăturarea domnilor fanarioţi şi înlocuirea lor cu domni pământeni, neutralitatea şi neatârnarea politică sub garanţia Rusiei şi Austriei.

Memoriul acesta a fost înaintat delegaţilor la Congresul de pace de la Siştov, din 1791.

În memoriu se exprima cu fermitate voinţa „naţiunii” de a-şi dobândi statutul de autonomie în raport cu Poarta, sub protecţia Rusiei şi Austriei, neutralitatea ţării, armată proprie, alegerea domnului de către toate stările sociale”.

Dar să-l lăsăm să ne lămurească pe Nicolae Bălcescu, în ale sale „Biografii istorice”:

„Pe când tot se urmă Congresul de la Șiștov, Turcii, fără voia Austriacilor, începură să plutească pe marginea stângă a Dunării și să-și treacă oștile la Brăila, aflându-se în războiu cu Rușii.

Ministrul turcesc la congres vrea să încredințeze pe ceilalți miniștri ai Puterilor că ambele margini ale Dunării sunt ale Turciei.

Ioan Cantacuzino avea, de la unchiul său Mihai, o colecție de toate hrisoavele de hotare date în deosebite vremi și întărite de hatișerifuri, prin care se lămurea pentru totdeauna hotarele țării.

El trase o copie după aceste acte și le alătură pe lângă un protest din partea Divanului împotriva mincinoaselor dovezi ale Ministrului turcesc ce se afla la Congres.

Dar cea mai mare anevoință era să silească pe boeri să subscrie acest protest, fiindcă le era teamă de Turci.

Cantacuzino atunci, desperând d-a putea astfel izbuti, căută un copist meșter și-l puse de subscrise pe Mitropolit, Episcopi și toți boerii, atât de bine încât însuși ei n-ar fi putut tăgădui.

El a dat acest protest Contelui Mitrovski, care îl trimise îndată la Șiștov la Baronul Herbert, Ambasadorul Austriei la Congres și mare prieten al Turcilor.

Acest protest cu actele alăturate spăimântă pe miniștri Turci.

Herbert scrise lui Mitrovschi că de ar fi fost în locul lui, el n-ar fi iertat să facă un asemenea protest, care îi răspunse că și el dacă ar fi fost în locu-i ar fi slujit pe Suvernanul său cu mai multă cinste.

Cantacuzino izbuti în dorința lui.

Turcii nu mai puteau opri mișcările Rușilor și hotarele țării rămaseră nestrămutate.

„Și în conștiința mea, zice el în memoarurile sale, crez că aceste iscălituri mincinoase nu trebuie a mi se imputa, căci ele au slujit la folosul patriei mele”.

După aceia Cantacuzino se trimise din partea Divanului și a tuturor boierilor la Prințul Potenkin, ca să-l roage să nu uite interesele…”.

Leopold al II-lea a încheiat pe 4 august 1791 cu sultanul Selim al III-lea pacea separată în Tratatul de la Siștov (azi Bulgaria), terminând astfel ultimul război austro-turc.

Împăratul a renunțat la toate teritoriile cucerite și a ținut doar Orșova pe malul nordic al Dunării, stabilind altfel granița comună a ambelor imperii din 1788.

Ca și în primul război ruso-austriac împotriva turcilor din 1736-1739, retragerea Vienei a fost percepută în Sankt-Petersburg ca o trădare.

Ca rezultat, istoriografia rusă subapreciază partea Austriei pentru succesele militare în acest război până în prezent.