Luptele intestine din PCdR
După Primul Război Mondial, în 1919, lua ființă Internaționala a III a, căreia i se va afilia PCdR în urma Congresului din mai 1921, ceea ce a semnificat subordonarea comuniștilor români și a formațiunii lor. Secretarul general al partidului a devenit Gheorghe Cristescu, zis și Plăpumarul. Politica extremistă propusă de PCdR, cât și afilierea partidului la o organizație internațională (Cominternul), care nu recunoștea prevederile Tratatului de pace de la Versailles și își propunea să militeze pentru schimbarea regimurilor și redesenarea granițelor, inclusiv prin metode teroriste, aveau să constituie motivele pentru care PCdR a fost scos în afara legii în 1924.
După 1924, Partidul Comunist din România și-a continuat activitatea în clandestinitate. Un an mai târziu, în urma Congresului PCdR convocat, vechii lideri, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Marcel Pauker, Elek Köblös sau Vitali Holostenco au fost înlăturați, noua conducere fiind formată din Boris Ștefanov, Ștefan Foriș, Iosif Chișinevschi, Lucrețiu Pătrășcanu, Vasile Luca, Bela Brainer și Iosif Rangheț.
În urma grevei ceferiștilor și petroliștilor din 1933, oprită prin intervenția armată, numele viitorului conducător al PMR, Gheorghiu-Dej, a început să capete vizibilitate internă și internațională, acesta făcând parte dintr-un Comitet de acțiune al PCdR. În perioada interbelică, PCdR nu a reușit să capete un grad mai mare de vizibilitate, la fel și de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial, iar actul de la 23 august 1944, mitul fondator al comunismului românesc, a fost rezultatul unor acțiuni conduse de rege și de liderii partidelor istorice.
La sfârșitul războiului, comuniștii, în contextul confuziei și agitației, au început să recruteze noi membri, folosind tactica grupărilor oficiale, de pildă cea a Frontului Plugarilor. Primind sprijin din partea comandamentului sovietic și bazându-se pe formațiunile patriotice, comuniștii au declanșat agitații împotriva guvernului Sănătescu, ceea ce a dus la formarea guvernului Rădescu, sub presiunea ministrului de externe sovietic, Vîșinski. În perioada 6 decembrie 1944 – 6 martie 1945 campaniile de agitație s-au intensificat, radioul și presa s-au comunizat, regele cedând și acceptând formarea unui guvern dominat de comuniști și prezidat de dr. Petru Groza. Reformele, precum cea radicală agrară din martie 1945, menite să atragă sprijinul popular, nu au avut efectul scontat, căci în urma alegerilor din noiembrie 1946 comuniștii au pierdut, însă rezultatele au fost falsificate. La 31 decembrie 1947, regele Mihai, pus sub presiune, a semnat actul de abdicare, România devenind Republica Populară Română.
