Devine postelnic în 1828, iar în 1834 intră în magistratură la Judecătoria din Dorohoi.
În 1839 a fost numit prezident al tribunalului Galaţi, unde îşi începe cariera de traducător şi scriitor.
Membru în Societatea pentru învăţătura poporului român din 1866, a murit în 1887.
Ne-a lăsat trei cărți: Iconomie rurală şi dumesnică (1834); Reţete cercate în număr de 500 din bucătăria cea mare a lui Robert (1846); Istoriea Moldovei pe timp de 500 de ani pînă în dzilele noastre (1857).
O anecdotă
Din ultima publicăm un pasaj în care Manolachi Draghici vorbește „despre caracterul și obiceiurile locuitorilor Țării Moldovei”:
„Poporul acesta că au fost războelnic și viteaz, nu urmează îndoeală atăt după istoriea țării și a vecinilor, căt și după plecarea seau apucăturile ce au pănă astăzi la vănat, fiind mai multe întămplări cunoscute, prin care au dovedit curajul și voinicia lor în lupta cu fiarăle sălbatice în lipsa altor ispitiri și s-au arătat vrednice.
Asupra acestor zisă dar spre a le sprijini și cu dovadă netăgăduită, de cuviință socot a aminti cetitorilor o anecdoctă urmată în zilele noastre în ținutul Neamț.
Pe la anii 1814 seau 1815, nu-mi aduc bine aminte, fiind multă vreme trecută, în domniea însă a lui Calimah, un locuitoriu din satul Ghindăoanii acelui ținut a Neamțului, mergănd în munte la vănătoare tocma pe culmea unui țiglău, sau pisc de munte, unde răspundea o cărărușă strămtă prin desimea brazilor, și de acolo să făce o prăpaste adăncă în fundul căria șerpuea un părăuț, au zărit pușcașul o ursoaică grozavă viind asupra sa pe picioarele dinapoi rădicată precum obicinuesc aceste feare a merge cănd să duc la agonisit pentru hrana puilor.
Și îndată pușcașul îndreptăndu-și arma cea țintuită cu care obicinuesc plăeșii îndeobște a umbla la aseminea vănătoare fiindcă bate cu glontele la 100 de pași fără greșală, au aprins în clipă asupra ei, și din nenorocire, ori că desimea crengilor de unde sta l-au înpiedecat de a-și pune arma la ochiu cum trebue, seau că graba de a întimpina cea întăi furie a ursoaicii i-au zmintit lovitura, destul că n-au făcut nimică altă prin slobozirea focului decăt că i-au zburat o ureche, pentru că o chitisă la cap, această lovire dar mai mult înfuriind pe fiara sălbatică; cănd au simțit durerea și săngele curgăndu-i din cap, s-au repezit ca fulgerul să sfășue pre pușcaș puindu-i labile pe umere; el însă fără a-și pierde cumpătul nicicum, fiind om zdravăn și adivărat pușcaș de profesie, au cuprins pe loc dobitocul în brață, și au început între dănșii lupta.
Cu toate aceste era văzut că lupta nu pute să ție îndelung timp după nepotrivirea luptătorilor, fără o biruință grozavă din partea ursoaicei lucru ce însuși pușcașul îl cunoaște foarte bine.
Dar el hrăne un alt scop spre răzbunare ca să-și scoată cuțitul de vănat din cingătoare și să-l înfingă în dușmanul lui precum au și izbutit cu mare durere și suferință, căci pe cănd fiara să sirgue a-i rădica pielea de pe spinare urlănd de ciudă și de durere că omul îi strănge vărtos coastele, acest din urmă au aflat prilej a-și discleșta o mănă și a scoate cuțitul care îndată i le-au și înfipt în păntece pănă în plăsăle; atunce fiara nemaiputăndu-să ține pe picioare s-au răsturnat îndărăpt și fiind agiunși luptătorii chiar pe sprinceana stăncă i-au alunecat în gios, și pănă în fundul prapastiei s-au dus răstăgolindu-să încleștați, ursoaica cu pușcașul precum eroică moartea înghețasă ghearăle fiarei sălbatice în cărnurile lui.
Acolo bietul pușcaș stălcit și mai omorăt au rămas chinuindu-să de durere pănă de cătră sară, neputându-să rădica de supt povoara ursului pentru slăbăciunea ce ave de atăta sănge ce curge dintr-însul necontenit, cănd din întămplare trecănd alți vănători și apropiindu-să de potică, au auzit gemetele cele înădușite acelui om și l-au scos din prapastie, ducăndu-l la o săhastrie învecinată cu codru unde e-au dat tot agiutorul cuviincios și l-au scăpat de moarte.
Această întămplare agiungănd la auzul Domnului, au poroncit să-i deie din Visterie o răsplătire bănească și să-l scutească de toată darea pentru pilda și a altora.
