Legenda celor Șapte Adormiți din Efes
De la a fi o religie marginală, o religie a persecutaților și a refuzaților, o religie nici măcar tolerată pe măsură ce a căpătat tot mai mult adepți, creștinismul a ajuns religie statului roman, reușind, pentru a păstra terminologia specifică, să ilumineze împărații și să îl aducă pe Dumnezeu, prin prisma ,,prietenilor săi”, sfinții, asceții, episcopii, în cetate.
Legenda celor Șapte Adormiți din Efes – nu are importanță veridicitate, plauzabilitatea, nu aceasta este miza – a contribuit, într-o epocă care nu este atât de obscură și nici atât de încărcată de frici iraționale, cum a demonstrat atât de frumos Peter Brown, la cristalizarea, la consolidarea și la unicizarea creștinismului. Zidiți, la mijlocul veacului III într-o peșteră, în vremea persecuțiilor împăratului roman Decius (249-251), au revăzut lumina la începutul secolului V, când religia creștină avea o cu totul altă postură, în timpul domniei unui descendent al lui Decius, anume Theodosius al II-lea (408-450), pentru a-i expune, a-i explica împăratului cum puteau morții învia prin grația divină. Aceasta este perioada care a schimbat Europa: din secolele II-III și până în secolul V Imperiul roman a cunoscut metamorfoze ireversibile. După cum afirma și reputatul istoric britanic: ,,Închipuiți-vă ce surprinși au fost când, intrând în oraș, au zărit Crucea deasupra porții principale, au auzit oameni jurând fără opreliște pe numele lui
Hristos, au văzut o biserică mare și preoți creștini ocupați cu repararea zidurilor orașului și au descoperit că monedele de argin ale unui împărat păgân au stârnit uluire în piață!”.
Aceasta este perioada în care apar ,,agenții umani” ai divinității, în care apar oamenii excepționali încărcați și învestiți cu peterea supranaturală, care aveau menirea de a media contactul dintre Cer și Pământ și care, prin aceasta, aveau o mare legitimitate în față oamenilor și care putea fi sfetnici de încredere ai împăratului. Schimbarea de mentalitate nu a fost nici rapidă, nici agresivă, cât substanțială, profundă. Metamorfa are o frumusețe aparte și, în concepția noastră, este inversul mitului peșterii al lui Platon. Dacă acolo cel care se dezbară de lanțuri vede lumina soarelui și încearcă zadarnic să îi ilumineze și pe ceilalți prizonieri, în legenda creștină cei care au stat secole în întuneric se reîntorc în cetate și sunt acceptați și ascultați de semenii lor, căci erau încărcați de autoritatea pe care numai contactul cu divinitatea ți-o putea conferi.
