Evenimentul Istoric > Articole online > Legea mincinoasă prin care dualismul austro-maghiar i-a șters ca naționalitate pe românii din Ardeal
Articole online

Legea mincinoasă prin care dualismul austro-maghiar i-a șters ca naționalitate pe românii din Ardeal

Baronul Dezso Banffy (foto), în cartea sa depre politica minoritară a Ungariei, susținea că ideea fundamentală care a călăuzit pe făruritorii dualismului austro-ungar din 1876 a fost asigurarea hegemoniei germane în Austria și menținerea caracterului maghiar al Ungariei.

Prin urmare, Ungaria putea avea, în cadrul monarhiei, rolul, destinat de autorii dualismului, numai dacă avea să devină un stat național maghiar.

Astea nu le scria oricine, ci un om care fusese peste patru ani șeful guvernului maghiar.

Himera ungurilor

Realizarea himerei statului național maghiar era: „Ungaria ori va fi maghiară, ori nu va fi”.

Contele Apponyi, care a guvernat la Budapesta, cu mici întreruperi, între 1906 și 1910, spunea că guvernele maghiare trebuiau să se întemeize pe sprijinul unei mari puteri europene – astfel se și explică alipirea la monarhia habsburgică; trebuiau să evite orice conflict cu dinastia, ca să nu o silească să caute sprijinul minorităților și, în fine, să dispună, în interior, de puteri discreționare, puțin limitate de textul supărător al legilor.

Legea pentru egala îndreptățire a naționalităților

Teoretic, statul national maghiar era creat prin faimoasa „lege pentru egala îndreptățire a naționalităților” din 1869, care, în articolul întâi, a desființat toate națiunile din Ungaria, declarând că „toți cetățenii țării sunt membri ai națiunii maghiare unice și indivizibile”.

Din acel moment, în regatul Sfântului Ștefan nu mai existau legal nici români, nici sârbi, nici slovaci, nici germani, ci numai unguri „de buze” valahe, sârbe, slovace și germane.

Indivizi „de buze”

Legea, desființând națiunile amintite, dădea, totuși, unele drepturi „indivizilor” „de buze” nemaghiare și, în special, dreptul de a folosi, în anumite condiții, limba maternă în fața autorităților administrative și judecătorești.

Însă și aceste drepturi au fost socotite primejdioase pentru înfăptuirea statului national maghiar, așa că, în practică, nu au fost respectate niciodată.

Acest lucru l-a recunoscut, cu o sinceritate surprinzătoare, contele Ștefan Tisza, în marele discurs rostit în ședința din 20 februarie 1914 a Camerei maghiare, când a declarat că legea din 1869 nu a fost și nu poate fi aplicată fiindcă aplicarea ei însemna „o nebunie și o sinucidere” din partea statului național maghiar și a națiunii „unice și indivizibile” maghiare”.

Registration

Aici iti poti reseta parola