Ultimatumul agresiv al Aliaților față de România în timpul Conferinței de Pace de la Paris!

Printr-o postare pe pagina personală de Facebook, distinsul istoric Alesandru Duțu expune situația dificilă în care se afla țara noastră după Primul Război Mondial. Redăm mai jos notele istoricului militar.

În urma refuzului guvernului român de a accepta impunerile Consiliului Suprem al Conferinţei de pace de la Paris şi de a accepta Tratatul de pace cu Austria şi Tratatul minorităţilor, acesta i-a adresat o o Notă ultimativă prin care îi cerea să semneze documentele respective şi să evacueze teritoriul Ungariei şi să accepte accepte constituirea unei Comisii interaliate care să controleze rechiziţiile făcute în timpul ocupaţiei. În caz contrar, Marile Puteri urmau să rupă relaţiile diplomatice cu România, aceasta urmând să fie ,,despuiată de orice titlu de spijin din partea Puterilor, precum şi de recunoaşterea drepturilor sale din partea Conferinţei”.
,,Consiliul Suprem aliat a luat cunoştinţă de răspunsul României, datat din 2 noiembrie şi semnat de generalul Văitoianu. El n-a putut decât să constate că această Notă nu dă nicio satisfacţie Puterilor Aliate şi Asociate. Acest fapt compromite în chipul cel mai serios relaţiile României cu Aliaţii, care se văd constrânşi să ceară guvernului român un răspuns definitiv…
• În rezumat, guvernul român continuă de 3 luni şi jumătate să negocieze cu Conferinţa ca de la putere la putere, fără să ţină seamă de alte drepturi sau interese decât ale sale şi refuzând să accepte sarcinile solidarităţii, voind totuşi să beneficieze de avantajii. Conferinţa face un ultim apel la înţelepciunea guvernului şi poporului român, înainte de a lua grava rezoluţie de a rupe orice legături cu România.
• Dreptul ce Conferinţa are de a fi ascultată se reazemă esenţial pe faptul că România datoreşte victoriei Aliaţilor serviciul inapreciabil de a-şi fi reconstituit unitatea naţională, dublându-şi teritoriul şi populaţia. Fără sacrificiile imense ale Aliaţilor, România ar fi astăzi decimată, ruinată, robită fără nicio speranţă. România a intrat în luptă pentru libertatea sa la sfârşitul celui de-al doilea an al războiului punându-şi condiţiile sale; ea a făcut, ce-i drept, mari sacrificii şi a suferit cele mai grele încercări, dar în cele din urmă ea a consimţit să trateze separat cu inamicul şi să se supuie voinţei sale; libertatea şi victoria sa, ca şi viitorul său de altminteri, sunt datorite Aliaţilor.
• Cum e posibil ca o astfel de situaţie să fie pierdută din vedere şi aşa de repede uitată de oamenii politici români?
• În orice caz, Consiliul Suprem nu mai poate aştepta multă vreme şi invită România să se supuie fără discuţie, fără rezerve şi fără condiţii, rezoluţiunilor următoare:
• 1. Să evacueze în întregime teritoriul ungar retrăgându-se în frontierele definitive fixate de conferinţă.
• 2. Să accepte constituirea Comisiunii interaliate pentru a opri, controla şi aprecia rechiziţiile făcute în Ungaria de la începutul ocuaţiei române.
• 3. Să semneze Tratatul cu Austria şi Tratatul minorităţilor, în condiţiunile indicate prin Nota Consiliului Suprem din 12 octombrie.
• Consiliul Suprem aşteaptă 8 zile răspunsul negativ sau pozitiv al guvernului român.
• Dacă acest răspuns nu va da satisfacţie Consiliului Suprem al Puterilor Aliate, acestea sunt hotărâte să notifice României că aceasta s-a separat de Aliaţi. Ele o vor invita ca să-şi recheme imediat delegaţii de la Conferinţa Păcii şi vor retrage misiunile lor diplomatice de la Bucureşti.
• În ceea ce priveşte reglementarea asupra frontierelor, România va fi astfel, prin propria sa acţiune, despuiată de orice titlu de spijin din partea Puterilor, precum şi de recunoaşterea drepturilor sale din partea Conferinţei.
Consiliul Suprem se va vedea, cu cel mai profund regret, constrâns de a rupe cu România, dar are conştiinţa de a fi împins răbdarea până la cele din urmă margini”.