Sentimentul care îl invadează pe vizitator evocă un fel de înviere. Învierea națiunii ungare, a Ungariei. Mesajul va fi descifrabil pentru toți ungurii, dar poate vizitatorului străin îi va dezvălui și ceva din tragedia ungară care a avut loc în această zi, acum o sută de ani.
Pe 4 iunie 1920, începând cu ora 16:00, reprezentanții guvernului ungar și câștigătorii primului război mondial au semnat, în Palatul Trianon de la Versailles, tratatul de pace care a dictat dezmembrarea Ungariei și a poporului ungar.
Potrivit mărturiilor de la acea vreme, în momentul semnării, în Ungaria au răsunat clopotele, steagurile au fost puse în bernă, sirenele au sunat, magazinele s-au închis și, timp de zece minute, traficul și viața în general s-au oprit. Țara s-a îmbrăcată în doliu – nu timp de zece minute, ci de zeci de ani. Durerea cauzată de pierdere este resimțită și astăzi.
Puține sunt aspecte asupra cărora ungurii, indiferent de viziunea lor politică, împărtășesc un consens atât de larg ca în ceea ce privește problema Tratatului de la Trianon: este una dintre cele mai mari tragedii naționale ale noastre.
Pentru a o pomeni, din 2010 am sărbătorit Ziua Națională a Coeziunii. Noul monument, la rândul său, se numeşte Memorialul Coeziunii Naționale, care doreşte să surmonteze trauma Trianonului prin simbolismul său referitor la unitatea indestructibilă și la forţa vitală a poporului ungar.
În afara Ungariei, puțini sunt cei care intuiesc sau înțeleg faptul că această amputare petrecută în 1920 rămâne o rană care nu se cicatrizează și că poporul ungar mai simte şi astăzi durerea membrelor fantomă.
În același timp, trebuie să înţelegem și că ceea ce pentru unguri înseamnă o pierdere tragică, o nedreptate istorică, pentru majoritatea vecinilor noștri reprezintă o victorie sau chiar un act de dreptate.
