Junimea
Începutul celei mai influente societăți, pe care o putem considera, fără exagerare, o Universitate încă și mai selectivă, întrucât, cum remarca și T. Vianu: „Este epoca în care se stabilește pentru trei sau patru decenii de aci înainte configurația Universității”, are loc în 1863, la Iași, unde 5 tineri, de curând reîntorși de la studii, toți cu doctorate în Germania și Franța, pun bazele „Junimii”. Pentru a marca succesul, Titu Maiorescu, „cel mai german” dintre toți românii, format pe de-a-ntregul în spiritul culturii germane, îi scrie surorii sale, la 26 martie 1863:”… Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, cele mai viabile elemente din Iași: Rosetti, Carp, Pogor, acum și Negruzzi…” La scurt timp, în 1867, apare revista „Convorbiri literare”, mutată în 1885 la București, odată cu deplasarea unor junimiști, în frunte cu Maiorescu, în Capitală.
Liderii, Titu Maiorescu, în plan cultural, și Petre P. Carp, în plan politic, ambii formați la universitățile germane, susținători ai doctrinei conservatoare, de factura modernă însă, sunt cei care îndrumă în anii conturării curentului. Este interesant de urmărit cum, în plină ascensiune a „surorii latine”, Franța, Junimea are în vârful construcției nu francofili, ci „germanofili”, iar din rândurile ei, mai târziu, se va desprinde simbolul național, „omul deplin al culturii române”, Mihai Eminescu, de asemenea format în spirit german. Liderul absolut al Junimii și al conservatorilor, Maiorescu va ajunge în preajma celui de-al doilea război balcanic, când între Carp și junimiști se va produce ruptura definitivă.
De Junimea -și în special de Maiorescu- se leagă prima bătălie canonică dată în cultura română
Se dorea înlocuirea vechiului canon cu unul nou, care se reflecte „direcția nouă” și, concomitent, să combată direcția „de astăzi”; astfel, articolele lui Maiorescu din anii ’60-’70, prevalent, constituie, cum criticul însuși afirma, „sinteza generală în atac”, cu alte cuvinte, critica literară și culturală, pe care s-a fundamentat începutul „Junimii” aici își are originea și, de remarcat consecvența lui Maiorescu, tot aici se află și soluțiile.
Dreptatea este totuși relativă și nu aici se află marele merit al „Junimii”. Indubitabil, „Junimea” rămâne până azi cea mai reușită încercare din cultura română de detașare fața de trecut și punere în discuție a problemelor prezentului, fără a ține seamă de prejudecățile istorice. A fost primul semnal al profesionalizării. Contrar unei opinii comune care a persistat în conștiința românească, Titu Maiorescu și-a adus contribuția -dacă nu mai are, cel puțin la fel- în ceea ce privește modernitatea, de toate felurile: politică, culturală, socială… Căci aici se află inconturnabilul merit al „Junimii”, în punerea sub semnul întrebării a unor convingeri comode ale românilor și întro sincronizare avant la lettre a culturii, îndeosebi a istoriografie, care a pășit, prin istoricii junimiști, în epoca profesionismului, dar și a artei, Maiorescu fiind primul care a susținut autonomia artei, pusă mai târziu și ea sub semnul întrebării.
Avertismentul lui Maiorescu rămâne. Deși combătut pentru criticare formelor moderne, care oricum ar fi trebuit să fie introduse, Maiorescu avea dreptate atunci când denunța superficialitatea și formalismul, iar perenitatea și actualitatea avertismentului sunt încă și mai învederate astăzi, când românii, după o jumătate de secol de comunism „internaționalist”, pe de-o parte, și „dinastic”, pe de alta, revin la porțile Occidentului, cu aceeași înclinare spre formalism. Cum s-ar rescrie astăzi constatarea lui Maiorescu: „Pe noi , românii, ne-a scos soarta fără de veste din întunericul Turciei și ne-a pus în fața Europei”?
