Iuliu Maniu a dezaprobat procesul în care au fost condamnaţi mulţi lideri comunişti

 

În 1922, viitorul lider al Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, nu se gândea că peste 31 de ani, aceia pentru care intervenea dezaprobând şi considerând condamnarea lor împotriva oricăror norme democratice aveau să-l condamne pe viaţă şi să-l extermine la Sighet, una dintre cele mai notorii închisori politice din România. Cel care a participat hotărâtor […]

În 1922, viitorul lider al Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, nu se gândea că peste 31 de ani, aceia pentru care intervenea dezaprobând şi considerând condamnarea lor împotriva oricăror norme democratice aveau să-l condamne pe viaţă şi să-l extermine la Sighet, una dintre cele mai notorii închisori politice din România.

Cel care a participat hotărâtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat în 1918 şi care a fost prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930, iunie 1930-octombrie 1930, octombrie 1932-ianuarie 1933) s-a luptat mereu pentru valorile democratice, chiar dacă asta a însemnat să-i atragă atenţia Regelui Ferdinand cu privire la „procesul din Dealul Spirii”.

În prim-plan apare perioada dintre Primul şi Al Doilea Război Mondial, în care procesele intentate membrilor sau simpatizanţilor Partidului Comunist deveniseră o rutină.

Hăituirea şi vânătoarea comuniştilor

Planul era simplu: autorităţile acelor vremi doreau să preîntâmpine germinarea ideologiei comuniste în România. Nu conta că partidul s-a aflat în legalitate sau clandestinitate. Deviza era clară: fără comunişti şi comunism în ţară.

În acest sens fusese reglată şi legislaţia. Un exemplu este celebra Lege Mârzescu. În anul 1924, Gheorghe Gh. Mârzescu, în calitate de ministru al Justiției, a elaborat Legea persoanelor juridice, adoptată la 6 februarie 1924. Prin acea lege s-a autorizat, de facto, desființarea partidelor și organizațiilor extremiste.

În baza Legii Mârzescu, Partidul Comunist Român a fost trecut în afara legii la 6 aprilie 1924. Tot Mârzescu a fost inițiatorul Legii privind dobândirea și pierderea naționalității române (24 februarie 1924), precum și a Legii pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice (18 decembrie 1924), care îi pedepsea pe toți aceia care, singuri sau în tovărășie cu alții, pregăteau sau executau crime contra persoanelor sau proprietății. fiind aplicată cu promptitudine şi severitate.

Printre cei care vor fi judecaţi şi condamnaţi în cadrul acestor procese se vor regăsi numele viitorilor conducători ai României comuniste. În 1922, „procesul din Dealul Spirii” reprezenta una dintre cele mai importante acţiuni anticomuniste având în vedere numărul mare de acuzaţi, 271.

Arestaţi chiar după Congresul de Constituire a PCR

O primă acţiune în forţă împotriva comuniştilor fusese consemnată încă din anul 1921, după Congresul de Constituire a PCR. Atunci erau arestaţi 51 dintre cei 77 de delegaţi comunişti. Ei votaseră afilierea fără rezerve la Internaţionala a III-a comunistă.

„Între cei arestaţi se numără şi cinci deputaţi socialişti (în frunte cu Gheorghe Cristescu) din Parlamentul României. Ministrul de Interne, C. Argetoianu, avea să afirme: «Pot să dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România.»

Judecarea lor, intrată în istorie sub numele de «procesul din Dealul Spirii», se va desfăşura în anul 1922, fiind implicate nu mai puţin de 271 de persoane (alături de cei menţionaţi mai sus, pe banca acuzării regăsindu-se socialiştii arestaţi la greva generală din 1920, cei arestaţi în preajma Congresului PCR şi atentatorul de la Senat, Max Goldstein – va fi însă judecat separat).

Printre cei arestaţi se numărau: Gheorghe Cristescu, Alexandru Dobrogeanu Gherea, D. Fabian, Elek Köblos, Boris Ştefanov, C. Popovici, Elena Filipovici, P. Tcacenco, Gh. Niculescu Mizil etc. Apărarea era reprezentată de Dem. Dobrescu, N. D. Cocea, Constantin Paraschivescu-Bălăceanu, G. Clony, Take Polikrat, Osvald Teodoreanu, Vasile Nottara”, se arată pe comunismulinromania.ro.

Reacţiile lui Nicolae Iorga şi Iuliu Maniu

Cu privire la acea măsura guvernului, personalităţile vieţii publice şi-au manifestat dezaprobarea. Nume importante precum Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Constantin Rădulescu-Motru, Nicolae Lupu şi alţii considerau că procesul era împotriva oricăror norme democratice.

În cele din urmă, pe fondul intensificării acţiunilor de protest, Regele Ferdinand va promulga Decretul de amnistie. Aşa fost eliberaţi 213 acuzaţi.

„Doi ani mai târziu, au loc noi incidente, de această dată în Basarabia, culminând cu momentul Tatar Bunar, când a fost proclamată Republica Sovietică Moldovenească. În urma intervenţiei autorităţilor, au fost reţinute 489 de persoane (din care doar nouă români).

În cadrul procesului ce va urma, apărarea a fost asigurată de avocaţi din Chişinău şi Bucureşti. Dintre aceştia s-a remarcat Paraschivescu-Bălăceanu, care, în urma unor contre cu preşedintele Consiliului, colonelul Maxim, a fost evacuat din sală. 85 dintre acuzaţi au fost condamnaţi, printre aceştia neaflându-se însă nici un român”, completează sursa citată.

Pe cine nu laşi să moară…

„În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat, la 14 iulie 1947, de autoritățile comuniste și judecat pentru «înaltă trădare» în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață.

Avea 74 de ani și a fost trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, N. Carandino și alții din «lotul Maniu», la Sighet.

În ultimele luni de viață, colegul său de celulă a fost N. Carandino, în ale cărui memorii se găsesc relatările privind «testamentul politic» și «testamentul religios» ale «Domnului Președinte», precum și detalii importante din viața, activitatea politică, gândirea morală, religioasă, politică a lui Maniu.

Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, în vârstă de 80 de ani, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet”, se arată pe ro.wikipedia.org.