ALEXANDRU VAIDA-VOEVOD a împlinit şasezeci de ani. Întreaga sa activitate se identifică cu paginile cele mai de seamă ale istoriei Ardealului românesc şi viaţa sa este o înşiruire de evenimente şi întâmplări dramatice şi măreţe.
Nu este în intenţia noastră să facem enumerarea actelor naţionale şi politice ale d-lui Vaida. Cadrul unui articol de revistă ar fi mult prea îngust pentru opera uriaşă a fruntaşului dela Cluj şi apoi personalitatea d-lui Vaida nu poate fi înţeleasă dacă nu se face portretul său psihologic amănunţit un complex, de sensibilitate şi temperament foarte greu de fixat în contururi reale.
Vaida dărueşte multă generozitate de simţire tinerească însoţită de profundă sinceritate oricărei acţiuni şi ar fi necesar un studiu întreg al acestei firi, spre a putea înţelege manifestările sale.
Vom trece deci direct la interviewul solicitat pentru „Realitatea”.
In salonul de primire destăinuesc d-lui Vaida rostul vizitei mele.
„Domnule ministru, câteva amintiri…”
— „De când mă jucanmde-a hoţi şi jandarmii?”
- „Nu condiţionez epoca”.
— „Eşti foarte binevoitor. Pofteşte o ţigare!”
Pe măsuţa, împodobită cu un buchet de garoafe albe, stau desfăcute două. cutii de ţigarete fine şi tabacherea cu Regale fără carton.
Din obicinuinţă prefer una din port-ţigaret.
— „Iţi plac astea mocăneşti?”
— „Da!”
— „Şi mie. Ai senzaţia că au
ceva viguros”.
CAND EŞTI MINISTRU…
Vaida mă priveşte puţin încruntat ca să sublinieze în altă clipă privirea cu un surâs. In jocul acesta de lumini şi umbre lăuntrice, se poate surprinde personalitatea d-sale. Toţi biografii vor greşi dacă nu vor ţinea seamă de această emoţionantă sinceritate, exteriorizată.
— „Ce amintiri să-ţi povestesc?”
— „In orice caz, ceva în afară de politică şi amuzant. D. Maniu mi-a vorbit odată despre singurul şi permanentul conflict pe care-1 are cu dv. când trebue să călătoriţi împreună cu maşina…
— „Exact! Eu vreau maşină deschisă, ca să simt asprimea vântului, iar el are preferinţă pentru automobilul închis. Şi are dreptate. Maniu a fost până acum numai prim-ministru, pe când eu şi ministru, aşa că obrazul meu e de toval”.
In acest timp îşi face apariţia pe uşe, părintele Man. Deputatul de Gherla a făcut, intr’un articol dintr’o revistă bucureşteană un portret al d-lui Vaida şi câteva minute discuţia se învârte în jurul unei aprecieri. Fostul ministru de interne este înfăţişat de părintele Man ca un răsvrătit împotriva formelor religioase, în tinereţe, şi ca un admirator al înţelepciunei eclesiastice, jn epoca maturităţii.
Discuţia asupra raporturilor cu biserica s’ar fi prelungit probabil, dacă d. Vaida nu intervenía cu o
concluzie:
— „Eu nu sunt nici Luther şi nici Inochenţie”.
POLEMICĂ CU UN ENGLEZ
Vaida face o pauză, mă încurajează să scot stiloul:
— „Am să-ţi povestesc o întâmplare de la Conferința de Pace. Intr’o zi mă aflam un delegate reprezentant al Greciei şi un deputat englez de Manchester.
Veni vorba şi despre România, iar englezul îmi spune că a avut prilejul să cunoască vechiul regat şi că regretă că răsboiul a pricinuit pagube la Sinaia, fiindcă era singurul loc, în care se putea lua contact cu civilizaţia apusului.
Apoi, continuând insinuarea, deputatul englez lăsă drum următoarei aprecieri: am auzit că au fost nevoite să se refugieze din Sinaia toate cocotele franceze, din cauza concurenţei pe care le-o făceau româncele! Asta era o glumă, iar cei trei deputaţi râseră cu poftă. Mie insă nu-mi, veni deloc să râd. Îmi sta răspunsul in guşe şi n-am întârziat să-i dau şi eu drumul.
„Şi închipueşte-ţi ce progrese enorme au făcut româncele —ripostez englezului. Cocotele noastre au pătruns până în centrul civilizaţiei occidentale, unde concurează chiar şi pe londoneze, Cu un cuvânt vă bate chiar acasă la voi…
Comesenii râseră din nou cu poftă, şi bineînţeles eu cel dintâi”.
PORTUL MARSILIEI
— „Ce să-ţi mai spun?”
— „Ceva din luptele parlamentare”.
- „Ce ? Chestia cu portul Marsiliei?” Ştiţi că s-a popularizat în Ardeal cu o iuţeală vertiginoasă ca şi unificarea. Deşi n-am spus-o atunci, cu intenţia să jignesc pe cineva. Iată care este origina nostimei întâmplări. Eu am auzit-o dela băiatul meu, Mircea, care la rândul lui a importat-o dela cazarmă. In parlament îmi uitasem de existenţa originalei expresii, din vocabularul nostrum autohton şi mi-a reîmprospătat-o Răutu, pe care l-am întrebat despre uzul ei. După cum şti, între guvern şi opoziţie avuseseră loc câteva vii incidente. Vorbise d-rul Lupu, Mihai Popovici, apoi îmi venise rândul mie. Repet încă odată că n-am vrut să supăr pe nimeni, îmi amintesc perfect fraza: „noi românii mergem la Constanţa, iar dumnealor în portul Marsiliei”. Dar detaliul cel mai pitoresc este că Maniu aplauda cu entuziasm. Tot astfel şi Coltor. După ce mă dau jos dela tribună, ambii mă felicită chiar.
Ii întreb pentru ce? Pentru portul Marsiliei? îmi răspund că da. Dar voi ştiţi ce înseamnă acest „port”, în limbajul current din Vechiul regat? Nu! …Ei, să fi văzut ce mutre au făcut, cândau aflat traducerea. Maniu se roşise, iar Coltor se uita la mine pieziş, pe sub ochelari”.
MEDICUL BRAZILIAN
Vaida îşi aduce apoi aminte de câteva întâmplări cu haz din timpul guvernării naţionalţărăniste.
„Intr-o dimineaţă, la externe, Gafencu îmi prezintă reclamatia unui medic brazilian,căruia din vina autorităţilor, noastre i se pierduse paşaportul. Odată cu reclamaţia justă, pe care o făcu, el pretindea şi o sumă apreciabilă de bani, reprezentând costul biletului de drum până în Brazilia. Cererea din urmă mi s-a părut cam suspectă şi cum voiam să văd şi eu la mutră pe medic, îl rog pe Gafencu să mi-l prezinte.
In cabinet, las omul să-mi povestească păţania, cu paşaportul, apoi îl întreb unde-a învăţat medicina. îmi răspunde că în Brazilia.
Atunci fi bun şi ia-mi pulsul! Brazilianul se înroşeşte puţin şi foarte timid işi aşează degetul cel mare pe artera mânei. Un examen eşuat.
Ii explic că la noi, în România, toţi medicii încearcă pulsul cu trei degete.
Ii mai pui apoi alte câteva întrebări elementare pentru ori care student în medicină.
Cunoşti pe Richaud, Riva-Rocci, Taendelenburg… Iar la toate acestea îmi răspunde să-l iert, că la ei nu se învaţă aşa ceva.
Brazilianul nu era medic, cum nu sunt eu călugăr franciscan.
Totuş, ne-am despărţit prieteneşte şi i-am dat chiar un sfat: când va avea nevoe să-i iau pulsul, să se prezinte la mine”.
E ora trei, d. Vaida se grăbeşte, are probabil o întâlnire.
O ultimă cerere: două clişee în biroul de lucru.
Aici o mulţime de ziare străine şi româneşti sunt răvăşite în toată încăperea, iar un tânăr lucrează de câteva zile la coordonarea datelor.
„Domnule ministru, flerul meu reportericesc îm i spune că pregătiţi ceva!”
– Da! Memoriile
— „Şi pe când le putem aştept?
– Vezi! Asta nu pot să-ţi spun !
Vaida ocoleşte orice detalii în privinţa amintirilor pe care le scrie. In orice caz vor fi dintre cele mai interesante din viaţa politică românească. (V. MT)
