Interesul ascuns al României pentru rezolvarea pașnică a Crizei Suezului. Sprijinul României pentru Egipt avea să continue
În perioada interbelică, România a exportat petrol și cereale în cantități mari în Egipt și a importat în schimb bumbac. În 1928, petrolul reprezenta 30% din exporturile românești către Egipt, iar procentul a crescut în 1938 la 43,50%. Producătorii români cumpărau bumbac din Egipt, în valoare totală de 150 de milioane de lei. Valoarea a crescut în 1937 la 881 milioane de lei. După cel de-al Doilea Război Mondial, contactele diplomatice cu Egiptul au fost restabilite în aprilie 1947. Datorită dezvoltării intense a relațiilor româno-egiptene în anii ’50, atât România, cât și Egiptul au înființat ambasade la Cairo și, respectiv, la București, la 29 aprilie 1956. Primul ambasador român în Egipt a fost Dionisie Iliescu, în timp ce la București Hussein Chawki a reprezentat guvernul egiptean. În iunie 1956, un grup de oficiali români, condus de adjunctul ministrului comerțului exterior, a vizitat Republica Arabă Egipt și a semnat un acord comercial valabil trei ani.
Exporturile românești în Egipt în acești ani au fost reprezentate nu numai de petrol, ci și de echipamente industriale, materiale feroviare, motoare diesel, echipamente mecanice pentru agricultură, unelte, produse electronice și nave maritime. România a continuat să importe în principal bumbac, fructe, piele, legume și alte plante exotice.
Canalul Suez a reprezentat un subiect de mare interes pentru România
Comerțul românesc cu țări precum China, India, Indonezia, Arabia Saudită sau Pakistan, folosea Canalul Suez ca rută principală. În 1955, NAVROM (Compania Română de Navigație Civilă) a transportat prin Canal aproape 480.000 de tone de mărfuri în fiecare an. Acest lucru arăta în mod clar interesul României pentru stabilitatea internă a Egiptului, inclusiv pentru Canalul Suez. Prin urmare, preocupările Guvernului Român de a preveni o invazie externă a Egiptului erau justificate, deoarece astfel de acțiuni militare ar fi putut prejudicia cu ușurință comerțul românesc în zonă. România a menținut un interes strâns în evoluția Crizei Suezului, oferindu-și sprijinul pentru Cairo. Această poziție nu a fost determinată doar de atitudinea similară a URSS, ci a exprimat preocupările reale ale establishment-ului economic și politic românesc. Putem adăuga și faptul că România a cultivat întotdeauna, dintr-o lungă tradiție, pacea și înțelegerea între statele lumii; sau cel puțin aceasta fusese linia oficială a guvernelor.
La 12 august 1956, Guvernul Republicii Populare Române a susținut o declarație publică în legătură cu problemele Canalului Suez, în care menționa următoarele:
„1. Guvernul R.P.R. consideră că actul Guvernului Egiptean de naționalizare a Canalului Suez este un act cu totul legal, un drept legitim al Egiptului, ca stat suveran și independent.(…)
2. Guvernul României dezaprobă faptul că Republica Populară Română, la fel ca și alte state direct interesate, nu a fost invitată să participe la Conferința de la Londra.”
Din document reiese că România, ca țară comunistă, s-a supus poziției Moscovei, afirmând cu tărie că naționalizarea bunurilor private este un drept național al oricărui stat, provenit din statutul de independență. Cu toate acestea, cel mai interesant este faptul că în declarație se menționează și politica particulară a României de promovare a intereselor naționale. Bucureștiul a refuzat să accepte ideea conform căreia Conferința de la Londra – „care a venit să stabilească viitorul Suezului” – a exclus România (și alte țări) de pe lista părților interesate. În calitate de stat care avea un comerț intens pe Suez, România a cerut, în mod rezonabil, să fie consultată în problemele în care era implicată. De asemenea, încercând să salveze tradiționala cooperare cu Cairo, comunicatul arăta că „în opinia Guvernului României, nu există niciun motiv valabil care să justifice îngrijorarea că Guvernul Egiptean va încălca obligațiile pe care și le-a asumat de bunăvoie. Naționalizarea nu poate afecta libertatea de navigație pe Canal”.
Câteva zile mai târziu, cu ocazia vizitei în România a lui Andrew Cordier, asistent executiv al Secretarului General al ONU, mulți dintre oficialii români s-au arătat preocupați de evoluția Crizei Suezului, în special de deznodământul acesteia. Cu această ocazie, Cordier a afirmat că „pe lângă aspectul național, problema are și un aspect internațional și, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, Organizația Națiunilor Unite va fi îndreptățită să dezbată această problemă”. La 30 august, Hussein Chawki, ambasadorul Egiptului la București, a avut o întrevedere cu A. Mălășan, adjunctul Ministerului Afacerilor Externe. Chawki a cerut permisiunea de a publica în presa română un anunț despre Administrația egipteană a Canalului Suez, care căuta personal calificat din străinătate, pentru a conduce traficul naval prin Canal, după ce francezii și englezii au fost retrași de către guvernele lor. După ce anunțul a fost publicat, Chawki s-ar fi întors la Mălășan, pentru a-și exprima recunoștința. În legătură cu această problemă, Direcția Generală a Navigației Civile din cadrul Ministerului Transporturilor din România a format o comisie, însărcinată cu recrutarea unor marinari români pentru Suez. Primii români care aveau să plece în Egipt, pentru a fi angajați de către Administrația egipteană a Canalului Suez, au fost căpitanii Titus Stănescu și Faustin Carp.
Faustin Carp alături de Titus Stănescu
Sprijinul României pentru Egipt avea să continue
La 26 septembrie, Consiliul General al Sindicatelor din România a publicat o „Declarație” în care se preciza următoarele: „Muncitorii români organizați în Sindicate condamnă cu fermitate toate acțiunile întreprinse de grupările imperialiste din unele țări, după naționalizarea Canalului Suez (…)”.
Biroul Politic al Comitetului Central al PCR (Partidul Muncitoresc Român) a hotărât, la 19 octombrie, ce membri vor participa, în numele României, la viitoarea sesiune a Adunării Generale a Națiunilor Unite. Cei aleși au fost Grigore Preoteasa, Atanase Joja, Silviu Brucan, Constanța Crăciun și Gheorghe Maurer, în calitate de membri titulari, și M. Magheru, E. Mezicescu, R. Moldovan și B. Șerban, în calitate de membri asistenți. Era de așteptat ca problema Suezului să fie dezbătută în cadrul Adunării Generale. La două zile după atacul israelian asupra Egiptului, la 29 octombrie, conducerea României a emis o „Declarație a Guvernului Republicii Populare Române cu privire la agresiunea anglo-franceză împotriva Egiptului”.
În „Declarație” se arăta că „acțiunile militare întreprinse de Marea Britanie, Franța și Israel reprezintă o mare amenințare la adresa păcii mondiale și a securității internaționale în regiune și pot constitui un pericol pentru toate popoarele lumii. Guvernul României își reafirmă convingerile conform cărora toate conflictele internaționale pot fi rezolvate prin negocieri, în interesul păcii și al cooperării mondiale. „Poporul și Guvernul României își exprimă întreaga compasiune față de poporul și Guvernul Egiptului, care luptă pentru cauza dreaptă a independenței naționale.”
