Invazia Israelului în Egipt și începutul crizei Suezului pe 29 octombrie 1956
Motivul atacului comun israelian, britanic și francez asupra Egiptului a fost naționalizarea Canalului Suez de către liderul egiptean, generalul Gamal Abdel Nasser, în iulie 1956. Situația se pregătea de ceva timp. Cu doi ani mai devreme, armata egipteană începuse să facă presiuni asupra britanicilor pentru a pune capăt prezenței sale militare (care fusese acordată prin Tratatul anglo-egiptean din 1936) în zona canalului. De asemenea, forțele armate ale lui Nasser s-au angajat în lupte sporadice cu soldații israelieni de-a lungul graniței dintre cele două națiuni, iar liderul egiptean nu a făcut nimic pentru a-și ascunde antipatia față de națiunea sionistă.
Sprijinit cu arme și bani sovietici și furios pe Statele Unite pentru că nu și-a respectat promisiunea de a furniza fonduri pentru construirea barajului Aswan pe Nil, Nasser a ordonat confiscarea și naționalizarea Canalului Suez. Britanicii au fost furioși pe această mișcare și au cerut sprijinul Franței (care credea că Nasser susținea rebelii din colonia franceză Algeria) și al Israelului, într-un asalt armat pentru a recuceri canalul. Israelienii au lovit primii, dar au fost șocați să constate că forțele britanice și franceze nu i-au urmat imediat. În loc de o lovitură fulgerătoare dată de o forță copleșitoare, atacul s-a împotmolit. Națiunile Unite au adoptat rapid o rezoluție prin care se cerea încetarea focului.
Uniunea Sovietică a început să emită amenințări cu privire la venirea în ajutorul Egiptului. O situație periculoasă s-a dezvoltat rapid, una pe care administrația Eisenhower spera să o dezamorseze înainte de a se transforma într-o confruntare sovieto-americană. Deși Statele Unite au avertizat cu severitate Uniunea Sovietică să nu se amestece în această situație, Eisenhower a făcut presiuni asupra guvernelor britanic, francez și israelian pentru a-și retrage trupele. Acestea au făcut acest lucru în cele din urmă la sfârșitul anului 1956 și începutul anului 1957.
