Ultimul Țar și Familia Imperială a Rusiei asasinați de soldați maghiari. Imre Nagy, eroul din 1956, criminal în 1918.

 

Casa Ipatiev din orașul Ekaterinburg, situat în Rusia centrală, în partea de Est a Munților Ural, avea să fie ultimul loc de pe această lume în care, în vara anului 1918, familia imperială a Rusiei și câțiva slujitori fideli aveau să vadă pentru ultima dată lumina zilei. Din ordinul conducătorului revoluției bolșevice, Vladimir Ilici Lenin, țarul Nicolae al II-lea (1868-1918) și țarina Alexandra (1872-1918), împreună cu toți cei cinci copii ai lor, Olga (1895-1918), Tatiana (1897-1918), Maria (1899-1918), Anastasia (1901-1918) și Alexei (1904-1918), au trecut în eternitate împușcați, străpunși de baionete și cu capetele zdrobite de paturile armelor unui pluton de execuție rămas în istorie ca autor al uneia dintre cele mai oribile crime de care specia umană a fost capabilă. Modul în care copiii familiei imperiale au sfârșit este unul absolut îngrozitor: pentru că niciuna dintre fiicele Țarului nu a murit în urma focurilor de armă, ele au sfârșit sfârtecate cu baionetele, cu oasele zdrobite și cu creierii împrăștiați pe podele și pereți.

Alături de familia imperială rusă, și-au găsit sfârșitul în aceeași împrejurare doctorul țarului, Eugen Botkin, camerista țarinei, Anna Demidova, bucătarul Ivan Kharitonov și majordomul Alois Trupp. Cu doar câteva zile înainte, sub pretextul că vor pleca acasă, marinarul Clement Nagorny, aghiotantul care se îngrijea de țareviciul Alexei încă din copilărie, și Ivan Sednev, valetul Marilor Ducese, au fost luați, duși într-o pădure și împușcați în ceafă.

Nici măcar cățeii familiei țariste nu au scăpat, cu o singură excepție, spanielul Joy al țareviciului. Ceilalți doi câini, Orlino și Jemmy, au fost măcelăriți alături de stăpânii pe care i-au iubit și înveselit până la sfârșit, iar trupurile lor micuțe i-au însoțit în groapa în care comandoul bolșevic a încercat să-și ascundă odioasa crima. Dar să luăm lucrurile în ordinea în care s-au petrecut ele!

Un capitol roșu de sânge

Istoricul american de origine poloneză, Richard Pipes, profesor universitar la Harvard University, cercetător și analist CIA specializat în istoria Rusiei, precum și în analizarea strategiilor sovietice de decizie militară și politică, descrie foarte sugestiv, în Capitolul X, „Red Terror – The Murder of the Imperial Family”, al lucrării sale, „A Concise History Of The Russian Revolution” (1995), contextul care a dus la asasinarea Romanovilor, variantele inițiale de lichidare pe care bolșevicii le-au luat în calcul, precum și filmul terifiant al omorului petrecut în noaptea de 16-17 iulie a anului 1918, în Casa Ipatiev din Ekaterinburg. Să-i dăm cuvântul!

„La începutul verii lui 1918, situația regimului bolșevic se deteriorase deja în asemenea măsură încât ideea unui proces public împotriva fostului țar părea lipsită de realism. Odată cu izbucnirea revoltei Legiunii Cehoslovace, întreaga regiune a Uralilor era amenințată. Guvernul ar fi putut desigur să aducă familia imperială la Moscova, dar se temea de o eventuală intervenție germană în favoarea țarinei și a fiicelor ei, pe care Berlinul le considera cetățene germane. Pe de altă parte, dacă familia rămânea la Ekaterinburg, exista riscul ca Nicolae să fie eliberat și transformat într-un simbol al rezistenței anti-bolșevice, într-o perioadă în care poziția bolșevicilor era extrem de nesigură. Pentru a înlătura acest risc, Lenin a decis ca țarul să fie executat. Ceka plănuise inițial să îi ucidă pe membrii familiei imperiale înscenând o încercare de evadare. Prizonierii, neîncrezători în dorința gardienilor lor de a-i ajuta, au refuzat să plece, situație în care s-a pus la punct un scenariu după care responsabilitatea pentru execuție urma să revină Sovietului din Ekaterinburg, sub pretextul că ar fi existat riscul răpirii lui Nicolae de către trupele cehe care se apropiau.

Decizia execuției în masă

O repetiție generală a asasinării familiei imperiale a avut loc la Perm, unde Marele Duce Mihail, virtual succesor la tron, locuia ca simplu cetățean particular, sub supravegherea poliției. În cursul nopții de 12 spre 13 iunie, Ceka a pus la cale o așa-zisă încercare de «răpire» a lui Mihail de către monarhiști. În realitate, Marele Duce a fost dus într-o pădure din apropiere de Perm și împușcat, împreună cu secretarul lui englez. Între timp, ziarele sovietice publicau deja relatări după care un soldat al Armatei Roșii, acționând din proprie inițiativă, îl omorâse pe fostul țar. Scopul articolelor era să testeze reacția guvernelor străine. Faptul că nici acestea și nici presa internațională nu s-au arătat prea preocupate a pecetluit probabil soarta Romanovilor.

La mijlocul lunii iunie, la o săptămână după uciderea Marelui Duce, familia imperială a primit un pretins mesaj din partea unor ofițeri monarhiști, în care era informată că se fac pregătiri în vederea eliberării ei. Scris într-o franceză incorectă, mesajul era primul dintr-o serie de patru, toate produse de organizația locală a Ceka cu scopul de a înscena o evadare în timpul căreia Romanovii urmau să fie împușcați. Familia, luând mesajele drept autentice, era gata să coopereze, dar planul a trebuit contramandat, fiindcă Nicolae și Alexandra, probabil de teama unei capcane, au hotărât că nu vor fugi, ci vor aștepta ca posibilii lor salvatori să vină să îi ia. În aceste condiții, agenții Ceka din Ekaterinburg au decis o execuție în masă.

Intră în scenă ungurii

La începutul lui iulie, paza prizonierilor a fost preluată de o echipă a Ceka, alcătuită din comuniști unguri. Familia imperială a petrecut ziua de 16 iulie în modul obișnuit. Judecând după ultima însemnare din jurnalul țarinei, făcută la orele 11 seara, când familia se pregătea de culcare, niciunul dintre ei nu bănuia ce avea să se întâmple.

Noaptea, la ora unu și jumătate, au fost treziți din somn și anunțați că, date fiind tulburările din oraș și focurile de armă trase la întâmplare, urmau să fie mutați în subsolul clădirii. La orele 2, cei șapte Romanovi, împreună cu doctorul lor, doamna de onoare a țarinei și doi servitori, au fost coborâți sub pază severă într-o încăpere de la nivelul inferior. La puțin timp după aceea, comandantul cekist Iakov Iurovski, omul răspunzător de supravegherea familiei imperiale, a intrat în încăperea aglomerată, însoțit de un grup de paznici înarmați.” 

Călăul-șef povestește

Din amintirile lui Iakov Iurovski în legătură cu evenimentul, scoase recent la lumină, iată ce a urmat după ce toți, victime și criminali, au intrat în camera aflată în subsolul Casei Ipatiev:

«Intrând în încăpere, le-am spus Romanovilor că, dat fiind că rudele lor își continuau atacul împotriva Rusiei Sovietice, Comitetul Executiv al Sovietului din Urali hotărâse să fie împușcați. Nicolae a întors spatele detașamentului, privinduși familia. Apoi, ca și cum abia atunci ar fi înțeles, s-a întors din nou spre noi, întrebând «Poftim? »

Am repetat ceea ce spusesem, de astă dată mai repede, și am dat ordin detașamentului să se pregătească. Membrii acestuia fuseseră instruiți în prealabil în cine să tragă fiecare și să țintească direct în inimă, pentru a evita prea mult sânge și a încheia rapid. Nicolae nu a mai adăugat nimic. S-a întors din nou spre familie. Ceilalți scoteau exclamații incoerente. Totul durase câteva secunde. Apoi au început împușcăturile, care au ținut două sau trei minute. L-am omorât pe Nicolae pe loc.»

Alexei, care zăcea pe podea într-o baltă de sânge, încă respirând, a fost omorât de Iurovski cu două focuri trase în cap. Întreaga «procedură», cum numește Iurovski, a durat douăzeci de minute. Corpurile au fost încărcate într-un camion și duse în afara orașului, într-un loc special ales. Le-au fost scoase hainele, ocazie cu care s-a descoperit că trei dintre fete ascunseseră în cusătura corsetelor un mare număr de diamante. Iurovski a reușit cu greu să-i convingă pe cei din plutonul de execuție să nu le fure. Corpurile au fost stropite cu acid sulfuric și kerosen și apoi li s-a dat foc. Rămășițele au fost îngropate la mică adâncime, locul fiind descoperit abia în 1989.”

Armata celor 13 criminali

Deci, „la începutul lui iulie, paza prizonierilor a fost preluată de o echipă a Ceka, alcătuită din comuniști unguri.” Despre acest lucru auzisem doar oarece zvonuri, inclusiv despre participarea la odiosul asasinat a lui Imre Nagy, viitoare figură proeminentă a comunismului maghiar, cinstit astăzi ca erou al „Revoluției Anticomuniste din Ungaria din 1956”. Doar auzisem, dar nu văzusem niciun document care să ateste informațiile, drept pentru care tratam subiectul cu oarece rezervă. Am avut însă curiozitatea de a scormoni și în arhivele rusești de pe net pe care, din motive evidente, nu le scormonisem. Aveam să aflu că ceea ce credeam a fi sub semnul incertitudinii, pentru cercetătorii ruși este fapt istoric. Nu doar că se cunoaște cu certitudine componența echipei bolșevice a morții autoare a masacrului, dar chiar și dispunerea ei în încăperea din Casa Ipatiev în clipele în care și-au executat victimele. Aceștia au fost, în ordinea în care ei apar menționați de multiple surse în primul rând rusești:

Iakov Mihailovici Iurovski (1878 – 1938) – bolșevic rus, de origine evreiască, de meserie fotograf, lider revoluționar de rang secundar, cekist important în Ekaterinburg, a participat la asasinat în calitate de coordonator, însărcinat cu organizarea lichidării Romanovilor de către prietenul său Iakov Sverdlov care, la rândul său, executa ordinele lui Lenin, al cărui colaborator apropiat era;

Piotr Zaharovici Ermakov (1884 – 1952) – revoluționar bolșevic rus, de meserie fierar, ucigaș psihopat, mâna dreaptă a lui Iurovski, el a jucat cel mai crud rol în asasinat. A omorât cele mai multe victime și, beat mort, a continuat să le hăcuiască și după ce era limpede că acestea își dăduseră sufletul.

Grigori Petrovici Nikulin (1895- 1965) – bolșevic rus, de meserie zidar, a participat la asasinat în calitate de cekist;

Mikhail Aleksandrovici Medvedev- Kudrin (1891–1964) – bolșevic rus, fără meserie, a participat la asasinat în calitate de cekist;

Stepan Vaganov (? – ?) – bolșevic rus, fără meserie, criminal din banda lui Ermakov;

Pavel Medvedev (? -?) – bolșevic rus, membru al gărzii de la Casa Ipatiev, deși a lăsat o mărturie scrisă despre ce s-a întâmplat în noaptea asasinatului, mai multe date nu am putut găsi despre el;

Așa cum am spus, pe lângă cei menționați, grosul plutonului de execuție a fost alcătuit din șapte „revoluționari” străini, consemnați în documentele Ceka a fi „letoni”, doar pentru a li se camufla originea maghiară, clară la cei mai mulți dintre ei doar la auzul numelui. Au fost aduși dintr-un regiment de luptători roșii cantonat în Kamyslov, localitate aflată în apropiere de Ekaterinburg, ca să facă sigură lichidarea familiei imperiale. Ei au fost Andreas Vergasi, Laszlo Horvath, Victor Grunfeldt, Imre Nagy, Emil Fekete, Anselm Fischer și Isidor Edelstein.

Ce ar fi meritat Imre Nagy, un glonț sau o statuie?

Arătam într-o altă ocazie că pentru vecinii noștri unguri, Imre Nagy este un erou, la fel cum a fost și pentru bolșevism. Nu doar pentru ei, ci și pentru oricine știe cine este personajul. A fost liderul primei mișcări anticomuniste de masă, numită de istorici „Lupta de eliberare de sub ocupația sovietică și împotriva comunismului”, mai cunoscută pe la noi sub numele de „Contra-revoluția maghiară din 1956”. În fruntea acestei mișcări de masă, care a dus la numirea sa ca premier, Imre Nagy a inițiat o serie de măsuri de neacceptat pentru Moscova, printre care ieșirea Ungariei din Tratatul de la Varșovia, reintroducerea pluralismului politic, plus alte măsuri contrare viziunilor sovietice. Urmare, Ungaria a fost invadată de trupele Armatei Roșii și, cu sprijin românesc, Imre Nagy a fost atras într- o capcană, răpit de pe teritoriul maghiar, adus în România și anchetat de sovietici. Doi ani mai târziu, în 1958, a fost retrimis la Budapesta, judecat, condamnat la moarte și executat. Mii de budapestani au fost uciși de tancurile sovietice drept represalii, aproape un milion de maghiari, unu din nouă au plecat în bejenie, prin lume.

Imediat după căderea comunismului, Imre Nagy a fost reabilitat și reînhumat cu onoruri cuvenite. Astăzi,o splendidă statuie din bronz, care îl înfățișează singur și însingurat pe o punte arcuită parcă peste un absurd gol istoric, îl ține viu în memoria ungurilor. Deci, Imre Nagy, un erou! Merită o statuie, pentru ceea ce a făcut în 1956, nu glonțul care l-a răpus în 1958! Cu niște zeci de ani înainte însă, în 17 iulie 1918, același Imre Nagy, în calitate de revoluționar bolșevic voluntar, a făcut parte din plutonul de execuție care a asasinat Familia Imperială a Rusiei, pe țarul Nicolae al II-lea, pe împărăteasa Alexandra, pe cei cinci copii ai lor, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Alexei, precum și persoane apropiate, rămase lângă ei. Din anul 2000, martiri toți, sfinți ai bisericii ortodoxe ruse. Deci, Imre Nagy, un criminal! Ar fi meritat glonțul pentru ceea ce a făcut atunci, în 1918, nu o statuie! Este complicată istoria, nu-i așa? 

Lista Iurovski, un document de preț

Puțină lume știe, comandoul asasin a avut o compunere preponderent maghiară. Deoarece cei însărcinați cu ducerea la îndeplinire a misiunii de lichidare a familiei imperiale ruse se temeau că soldații ruși nu vor avea sufletul să tragă asupra țarului lor, dar mai ales asupra copiilor și soției sale, plutonul de execuție a fost format majoritar din soldați unguri, iar printre ei s-a aflat și viitorul lider comunist Imre Nagy. Deci da, ați citit bine, al patrulea din lista celor din Comandoul Kamyslov este Imre Nagy.

Soldat în armata austro-ungară pe frontul de Est, în timpul Primului Război Mondial, Imre Nagy a căzut prizonier la ruși. A fost eliberat pentru a se înrola în Armata Roșie, unde a devenit membru al Partidul Bolsevic. Biografia sa a consemnat faptul că a făcut parte din detașamentul de soldați care asigurau paza fostului țar Nicolae al II-lea și a familiei sale. De aici și până la confirmarea faptului că Imre Nagy, cel din paza Romanovilor, și Imre Nagy, cel din plutonul de excuție al Romanovilor, este una și aceeași persoană, este doar o legătură care se face de la sine. Mai cu seamă că același nume îl întâlnim pe așa numita Listă Iurovski, un document întocmit în preajma asasinării Romanovilor care cuprindea numele bolșevicilor însărcinați cu o misiune specială de pază a familiei imperiale în timpul executării unor filmări ale celor aflați în captivitate, pentru desfătarea și arhivele bolșevicilor. 

Principalul autor, Vladimir Ilici Lenin

Imediat după ce comandoul de călăi comandat de CK-istul Iakov Iurovski și-a îndeplinit misiunea criminală, Alexandr Beloborodov, președintele Sovietului Regional Ural, i-a telegrafiat lui Nikolai Gorbunov, secretarul lui Lenin, că misiunea a fost îndeplinită: „Informați-l pe Sverdlov că toată familia a împărtășit soarta capului ei. Oficial, familia va muri la evacuare.” Doar aparent informația era destinată doar lui Iakov Sverdlov, ca și cum ordinul i-ar fi aparținut doar lui, pentru că asasinatul a avut loc din ordinul lui Lenin.

Ar fi ridicol să ne imaginăm că altcineva în afara lui Vladimir Ilici Lenin, chiar și Iakov Sverdlov, figură de prim rang în ierarhia bolșevică, ar fi îndrăznit să-și ia responsabilitatea unui asemenea ordin. De altfel, Lev Davidovici Troțki lămurește în jurnalul său cât se poate de clar problema răspunderii pentru acest îngrozitor asasinat: ea îi aparține lui Lenin:

„Următoarea mea vizită la Moscova a avut loc după căderea Ekaterinburgului [25 iulie 1918]. Stând de vorbă cu Sverdlov, l-am întrebat în treacăt: „A, da, și țarul?” „Mort”, mi-a răspuns. „A fost împușcat”. „Iar familia?” „Împușcați odată cu el.” „Toți?” – am întrebat eu, prefăcândumă oarecum surprins. „Toți!”, a spus Sverdlov. Se aștepta să întreb „De ce?” Tăceam. Apoi am întrebat: „Cine a hotărât?” „Am luat hotărârea aici. Ilici [Lenin] a fost de părere că nu trebuie să lăsăm pe mâna Albilor un simbol viu, mai ales în condițiile actuale, atât de dificile…” M-am oprit aici cu întrebările, considerând discuția încheiată.”

Este de presupus că Vladimir Ilici Lenin a dorit cu ardoare ștergerea familiei țariste de pe suprafața pământului pentru a-l răzbuna pe fratele său mai mare, anarho-teroristul rus Alexandr Ilici Ulianov (1866-1887). Acesta a fost judecat, condamnat la moarte și executat, împreună cu alți membri ai unui echipe a morții, pentru tentativa de a-l asasina pe țarul Alexandru al III-lea, tatăl lui Nicolae al II-lea.