„Iadul este noroi”: În interiorul tranșeelor din Primul Război Mondial
Războiul în tranșee a definit efectiv Primul Război Mondial. Deși această tactică militară poate fi urmărită cu secole în urmă, utilizarea pe scară largă a tranșeelor în Primul Război Mondial a dus la unele dintre cele mai infernale bătălii din istorie.
Din punct de vedere istoric, tranșeele fuseseră folosite ca strategie de apărare împotriva invadatorilor, dar apariția armamentului modern în timpul Primului Război Mondial a însemnat că tranșeele trebuiau acum să protejeze soldații împotriva focului de mitralieră și a atacurilor de artilerie. Trupele din ambele părți ale conflictului au săpat aceste șanțuri lungi și înguste și le-au ocupat timp de săptămâni întregi, în timp ce se confruntau cu un atac de gloanțe, gaze și obuze de mortier.
Într-adevăr, viața în interiorul tranșeelor era brutală. Atacurile cu gaz și aruncătoarele de flăcări au dus adesea la morți dureroase și chinuitoare pentru soldați, ale căror cadavre erau lăsate să se îngrămădească în tranșeele transformate în morminte pe care au ajutat să le construiască.
Cum au devenit tranșeele din Primul Război Mondial un chin pentru soldați
Atunci când au început luptele pe Frontul de Vest – o regiune din nordul Franței și Belgiei care a văzut în principal lupte între trupele aliate și cele germane – acestea au început ca o mișcare de înaintare constantă. Cu toate acestea, având puțină protecție în câmpurile deschise, soldații din ambele tabere au fost nevoiți să înceapă să sape tranșee ca o modalitate de a se proteja de focul mitralierelor.
Treptat, luptele au încetinit, ambele părți ocupând acum tranșee timp de săptămâni întregi, stabilind nu doar măsuri de apărare, ci și adăposturi improvizate în interiorul acestora. Tranșeele au oferit trupelor timp suplimentar pentru a-și pregăti măsurile defensive, dar au venit și cu partea lor de probleme.
Potrivit Muzeului și Memorialului Național al Primului Război Mondial, orice protecție oferită de tranșee era adesea contracarată de condițiile insalubre și de înghesuiala din interior. În ciuda faptului că trupele au așezat scânduri din lemn și saci de nisip pentru a împiedica apa să pătrundă în tranșee, apa tot își găsea drumul, ceea ce înseamnă că soldații erau adesea acoperiți de noroi.
„Noroiul din Belgia are o consistență care variază de la apă până la grosimea unui aluat pregătit pentru cuptor”, scria un soldat britanic.
Umezeala constantă a dus la o afecțiune cunoscută sub numele de „piciorul de tranșee”, care provoca răspândirea țesutului mort pe picior și care putea necesita amputarea dacă nu era tratată – în caz contrar, soldatul afectat putea muri din cauza infecției.
Apoi, a existat răspândirea bolilor și a altor afecțiuni, cum ar fi dizenteria, febra tifoidă și o afecțiune cunoscută sub numele de „gura de tranșee”, un tip de infecție a gingiilor. Starea mizerabilă a bucătăriilor improvizate și a toaletelor debordante din tranșee nu făcea decât să grăbească răspândirea bolilor în rândul trupelor.
Tranșeele au avut un impact mental asupra multor soldați
Pentru că trupele trăiau sub amenințarea bombardamentelor și luptau în apropiere atât de mare, mulți veterani din Primul Război Mondial au suferit de „șocul obuzelor”, un termen învechit pentru ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de tulburare de stres post-traumatic (PTSD).
Și, deși bolile fuseseră frecvente în timpul războaielor anterioare – ucigând adesea mai mulți soldați decât luptele – Primul Război Mondial a marcat, de asemenea, primul conflict din istorie în care s-au înregistrat mai multe decese cauzate de lupte decât de orice alt factor.
De ce războiul din tranșee a dus la atât de multe pierderi de vieți omenești
În timpul Primului Război Mondial, termenul „no man’s land” se referea la zona dintre fronturile strategice stabilite pentru armatele opuse. Această regiune, care nu aparținea niciunei tabere în mod special, este locul în care au avut loc o mare parte din luptele efective.
Deloc surprinzător, no man’s land era un peisaj infernal și dezolant.
Terenul era ciuruit de schije, obuze, cioate de copaci și sârmă ghimpată. La începutul războiului, soldații au folosit inițial o strategie de organizare a atacurilor din tranșee, escaladând vârfurile tranșeelor și atacând înainte în no man’s land împotriva unui asalt de gloanțe și gaze.
Această strategie s-a dovedit a fi ineficientă, astfel că, mai târziu, forțele au început să organizeze atacuri surpriză din tranșee pe timp de noapte.
Germanii au avut un succes deosebit în acest sens, atacând în mod regulat tranșeele forțelor adverse în punctele slabe, pe întuneric. Uneori, soldații germani se învârteau, de asemenea, în cerc pentru a ataca trupele inamice din spate.
Brutalitatea războiului în tranșee a dus la una dintre cele mai mortale bătălii din Primul Război Mondial, Bătălia de pe Somme din Franța, unde 60.000 de soldați britanici au suferit pierderi doar în prima zi de luptă.
Dar încă de la început, era clar că acesta era un război diferit de orice alt război pe care lumea îl mai văzuse până atunci. Iar tranșeele au rănit adesea mai mult decât au ajutat.
Deși șanțurile ofereau trupelor o oarecare protecție împotriva gloanțelor, pasajele înguste și condițiile macabre ale tranșeelor au sporit adesea suferința soldaților care erau deja răniți sau bolnavi. Aceste adăposturi defensive au devenit gropi de gunoi și gropi comune pe măsură ce războiul făcea ravagii și, uneori, chiar capcane, pe măsură ce ploua cu focuri de artilerie sau se răspândeau gaze mortale.
În cele din urmă, numărul total al victimelor militare și civile din Primul Război Mondial a depășit 40 de milioane, cu peste 20 de milioane de morți și 20 de milioane de răniți. Și mulți soldați și-au găsit sfârșitul în tranșee.
