„Führerul s-a îndreptat direct spre sala unde se afla Suliţa.
Himmler a ieşit din sală, lăsându-l singur pe Hitler cu mitica relicvă.
Acolo a rămas peste o oră.
Totuşi, trebuia să ia artfectul de la muzeu fără să pară un furt.
A avut o idee curioasă.
Pentru a da o aparenţă legală, s-a confiscat relicva printr-o petiţie oficială făcută de Berlin, prin intermediul primarului din Nürnberg, Willy Liebel, care a cerut ca vestita comoară să revină oraşului ce o posedase înainte de a ajunge la Viena.
După ce şi-a atins obiectivul, naziştii trebuiau să protejeze Suliţa până la sosirea în Germania împreună cu alte 31 piese din tezaurul austriac. Plecarea a fost pregătită timp de 5 luni.
S-a recurs la un tren blindat cu aer condiţionat. La 29 august relicva a plecat din vestul Vienei în cel mai mare secret.
A fost transportat spre Nürnberg, fiind escortat de trupe SS.
Ziua următoare a fost depozitat în biserica Sfânta Ecaterina, unde primarul a primit relicava cu toate onorurile.
Hitler credea că Suliţa i-a aparţinut într-o viaţă anterioară.
Cu preţioasa comoară, liderul nazist se simţea satisfăcut.
Simţea pentru ea o atracţie care depăşea limitele raţiunii.
Hitler se credea reîncarnarea unui senior feudal din secolul IX, numit Landulfo II de Capua, care a fost excomunicat de papă pentru cunoştinţele sale despre magie, care de asemenea se arătase fascinat de Suliţă”.
Obsesia pentru Suliţă a lui Hitler venea însă de la pasiunea sa pentru operele wagneriene.
Favorita lui era Parsifal, unde legenda Suliţei Sfinte şi a Sfântului Graal au un rol central.
Nu vom şti niciodată dacă puterea lui Hitler s-a datorat artefactului, dar este cert că au fost câţiva ani în care trupele sale au fost invincibile.
Totuşi, puterea lui a început să scadă din 1942, când trupele germane se retrag de pe toate fronturile.
„La acea vreme, Suliţa nu mai era expusă publicului, ci stătea în permanenţă într-un refugiu aerian escavat în piatră situat sub castelul Kaiserburg, din Nürnberg.
La 31 martie 1945, înainte de avansarea trupelor aliate pe teritoriul german, Liebel a crezut că adăpostul nu oferea destulă protecţie şi a decis să păstreze Suliţa într-o cutie de cupru depozitată în buncărul din Panier Platz. Dar destinul Suliţei a fost pecetluit după ce Berlinul a fost înconjurat de aliaţi.
După căderea Berlinului, americanii voiau să descopere unde se aflau piesele cele mai valoroase din colecţia nazistă.
Dar niciun supravieţuitor nu voia să dea informaţii.
Walter H. Horn a fost însărcinat să afle unde se află cea mai mare parte din artefactele provenite din tezaurul habsburgilor.
Nu a fost o sarcină uşoară. După multe interogatorii a găsit bijuteriile doctorului Fries, un funcţionar nazist.
La 7 august 1945, nord-americanii au intrat în refugiul antiaerian din Paniers Platz.
Aşa au pus mâna pe tezaurul lui Hitler la trei luni după ce liderul nazist s-a sinucis.
Versiunea lui Hernández contrazice pe cele ale altor istorici care spun că în momentul în care Suliţa a fost luată Hitler s-a împuşcat.
Acest fapt ar adăuga mai mult mister privitor la blestemul acesteia.
Dar misterul Suliţei continuă!
În timp ce muzeul din Viena susţine că o deţine, una similară a apărut la Los Angeles.
„Forţele de ocupaţie nord-americane din Austria s-au aflat într-o situaţie foarte incomodă în aşteptarea unei investigaţii pentru a se afla dacă cea din Los Angeles este autentică sau falsificată”, afirmă istoricul.
În cele din urmă s-a stabilit că cea de la Viena este cea folosită pentru împungerea în costă a lui Iisus Hristos.
