Generalul Eisenhower avertizează asupra riscului de „șoc al obuzelor” în cel de-al Doilea Război Mondial
Shell shock este un termen inventat în Primul Război Mondial de către psihologul britanic Charles Samuel Myers pentru a descrie tipul de tulburare de stres post-traumatic (PTSD) de care au fost afectați mulți soldați în timpul războiului (înainte ca PTSD să fie denumit). Este o reacție la intensitatea bombardamentelor și a luptelor care a produs o neputință care apare în diferite moduri ca panică și frică, fugă sau incapacitatea de a raționa, dormi, merge sau vorbi.
În timpul războiului, conceptul de șoc al obuzelor era prost definit. Cazurile de „șoc de obuz” puteau fi interpretate fie ca o rană fizică sau psihologică, fie ca o „lipsă de fibră morală”.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial și ulterior, diagnosticul de „shell shock” a fost înlocuit cu cel de reacție la stresul de luptă, un răspuns similar, dar nu identic, la trauma războiului și a bombardamentelor.
„Pericolul de a fi ucis sau mutilat impune o tensiune atât de mare încât îi face pe oameni să cedeze. O singură privire la fețele micșorate și apatice ale pacienților psihiatrici… care suspină, tremură, se referă cu înfiorare la „ele, obuzele” și la camarazii mutilați sau morți, este suficientă pentru a-i convinge pe majoritatea observatorilor de acest fapt.”
Pe baza acestei evaluări, precum și a experienței directe, comandanții americani au apreciat că soldatul mediu ar putea rezista aproximativ 200 de zile în luptă înainte de a suferi daune psihiatrice grave. Comandanții britanici au folosit o metodă de rotație, scoțând soldații din luptă la fiecare 12 zile pentru o perioadă de odihnă de patru zile. Acest lucru le-a permis soldaților britanici să reziste 400 de zile de luptă înainte de a fi afectați în mod dăunător. Raportul medicului chirurg general a continuat prin a deplânge faptul că „o rană sau o vătămare este privită nu ca o nenorocire, ci ca o binecuvântare”.
