Geamăna – Satul înghițit de deșeurile toxice: Costul progresului într-o Românie post-comunistă
Progresul poate merge mai departe, dar nu fără costuri. Acest adevăr simplu este mai clar în satul românesc Geamăna decât în multe alte locuri.
Potrivit publicației ZME Science, acela a fost anul în care regimul comunist a ordonat ca satul să fie abandonat pentru a face loc deșeurilor toxice de la o carieră minieră din apropiere. Povestea începe în anul precedent, când Nicolae Ceaușescu, care a condus România comunistă timp de mai bine de 20 de ani, a devenit interesat de exploatarea unui uriaș zăcământ subteran de cupru aflat în apropierea satului. Procesul de exploatare minieră a început în anul următor, odată cu necesitatea de a evacua Geamăna.
Rezervația de cupru de la Roșia Poieni era cea mai mare din țară. Exploatarea minieră de acolo nu se mai execută în prezent, dar la apogeu, mina producea peste 11.000 de tone de minereu de cupru pe an. Un efect secundar nefericit al procesului de exploatare minieră este că a generat o mulțime de deșeuri noroioase, aici intrând în scenă Geamăna.
Satul a fost înghițit de reziduurile toxice
Cele aproximativ 400 de familii care locuiau în Geamăna au fost evacuate, iar deșeurile extrem de toxice provenite din exploatarea minieră au ajuns într-un bazin de captare artificial, înghițind încet satul, acum abandonat, într-un lac cu culori vii și nenaturale, din cauza toxinelor din mină.
Lacul este foarte acid și contaminat cu cianură, ceea ce a dus la dispariția întregii vegetații și a forțat orice formă de viață animală să migreze în altă parte. Tot ceea ce se mai poate vedea din Geamăna este biserica și o mână de case.
Geamăna, Roșia Montană, România
La momentul evacuării, multe dintre familii au crezut că vor fi bine recompensate pentru că au fost mutate și că relocarea lor se va face la o distanță mică de fostele domicilii, însă s-au înșelat.
Sătenii au fost duși la mai mult de 100 de kilometri distanță. Guvernul le-a oferit câteva terenuri și o sumă mică de bani pentru a se restabili, însă departe de familiile lor și de zona în care se aflau toate legăturile lor.
Câțiva dintre oameni, cei care locuiau la altitudini mai mari, au ales să nu părăsească satul, dar sunt în continuare nemulțumiți de soarta acestuia, în special de faptul că guvernul nu a mutat niciunul dintre mormintele care înconjurau biserica satului, lăsându-le să fie înghițite de deșeuri, ca și restul orașului.
Atmosfera este mohorâtă și sumbră, nu numai din cauza apariției lacului toxic, ci și din cauza oamenilor care încă locuiesc în apropiere, pe terenuri mai înalte sau în satele învecinate, care trebuie să își trăiască viața lângă substanțele nenaturale din lac, care pătrund în tot ceea ce mănâncă, beau sau respiră.
Lacul crește cu aproximativ un metru pe an și nu dă semne de scădere – ceea ce înseamnă că apele contaminate devin o amenințare din ce în ce mai mare pentru tot mai multe locuințe și pentru sănătatea localnicilor, precum și pentru plante sau animale.
