Gafele britanicilor care i-au determinat pe sovietici să facă o înțelegere cu naziștii
În august 1939, anunțul unui pact între două națiuni a uimit lumea.
Națiunile nu ar fi putut fi mai diferite din punct de vedere ideologic. Cu toate acestea, semnarea Pactului germano-sovietic de neagresiune a însemnat o detensionare temporară între Germania nazistă și Uniunea Sovietică.
Acest acord reciproc i-a surprins aparent pe britanici și pe francezi, titlurile din presă relatând că Aliații au fost din nou înjunghiați pe la spate de „Mama Rusia.”
Cu toate acestea, în afara istoriografiei, s-a acordat puțină atenție propunerilor sovieticilor față de britanici și francezi în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial.
La 10 martie 1939, cu cinci zile înainte ca germanii să intre în Cehoslovacia, Stalin a ținut celebrul său discurs, în care a declarat că națiunea comunistă trebuia „să fie precaută și să nu permită ca țara să fie atrasă în conflict de către războinicii care sunt obișnuiți ca ceilalți să scoată castanele din foc pentru ei”.
Astfel, izolarea diplomatică a început să se diminueze, deoarece atât Puterile Axei, cât și cele occidentale au început să-l curteze
În ciuda faptului că nu avea încredere în niciuna dintre părți, în mai 1939, Stalin l-a înlăturat pe ministrul sovietic de externe Maxim Litvinov – care se îndoia că o astfel de alianță era viabilă – și l-a înlocuit cu Viaceslav Molotov, instruindu-i pe diplomații săi să reînvie discuțiile cu Occidentul pe tema securității colective.
Discuțiile au continuat până în aprilie, când atât Franța, cât și Marea Britanie au început să facă demersuri necesare pentru o alianță. Stalin a oferit chiar și termeni mai concreți: o alianță militară de fier cu britanicii și francezii care să dea de gândit Germaniei.
Obiectivele și așteptările divergente ale națiunilor au împiedicat și mai mult un acord. Britanicii considerau că Armata Roșie nu era suficient de puternică pentru a face față amenințării naziste în creștere. Mai mult, potrivit istoricului Teddy J. Uldricks în „Dezbaterea rolului Rusiei în originile celui de-al Doilea Război Mondial”, ei priveau Uniunea Sovietică doar ca pe o bază de aprovizionare, nu ca pe principala forță de atac a viitoarei alianțe.
Punctul nevralgic al alianței a devenit Polonia. Pentru ca URSS să mențină termenii securității colective, aceasta dorea să aibă garantată trecerea prin Polonia. Dar britanicii, care sperau să îndepărteze Polonia și România de o alianță cu Germania, se temeau că un tratat cu sovieticii ar fi putut să alieneze țările din Europa de Est.
Prin urmare, britanicii au zăbovit, trimițând sovieticilor proiect după proiect, cu „modificări” care nu răspundeau la întrebarea centrală a unui coridor prin Polonia.
Reuniunea din august eșuează
În august, sătui de tergiversări, sovieticii au insistat asupra unor discuții militare complete între cele trei națiuni.
Britanicii au răspuns trimițând o delegație într-o lungă călătorie pe mare. Pentru a adăuga o insultă, sovieticii – toate figurile militare și politice de top – au constatat că britanicii trimiseseră un reprezentant de rang inferior care nu avea puterea de a semna un acord sau chiar de a negocia.
Discuțiile, care au început la 12 august 1939, s-au încheiat trei zile mai târziu și nu au dus la niciun rezultat concret.
Ceea ce doreau liderii sovietici, a scris ambasadorul francez Paul-Émile Naggiar la Paris la 21 august, erau „decizii simple, concrete [luate] rapid”.
Aliații păreau incapabili să facă exact acest lucru.
După ce a respins ofertele germane timp de luni de zile, Stalin, pus la colț, s-a decis
În acest moment, negociatorii germani căutau cu disperare un acord „pentru a finaliza traseul diplomatic al politicilor occidentale de „încercuire” și pentru a se asigura că războiul polonez ar putea fi localizat” . În loc să trimită delegați cu trenurile, avioanele și automobilele, Adolf Hitler i-a telegrafiat personal lui Stalin, cerând o întâlnire înainte de data de 26 august.
Joachim Ribbontrop, cu sprijinul deplin al lui Hitler, a zburat la Moscova pe 21 august, iar două zile mai târziu a fost semnat Pactul de neagresiune germano-sovietic.
Germania a fost în măsură să ofere singurul lucru pe care Stalin îl dorea cu disperare: timp. (În plus, scrie Richard Overy, „un tratat comercial care promitea arme și utilaje germane în schimbul materialelor sovietice și un protocol secret care acorda o sferă de influență convenită în Finlanda, statele baltice, Polonia de Est, provincia românească Basarabia, toate teritoriile fostului Imperiu țarist”).
Acest straniu parteneriat a fost o alianță de conveniență care avea să se mențină până la invazia lui Hitler asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941.
