Călugărul italian Niccolo Barsi, care a însoțit o parte din drum alaiul cerchezei spre Moldova, spune că era „de o frumuseţe neobişnuită”, adăugând că cercheza avea „toate calitățile pe care Afrodita le dă unei femei pentru a o numi frumoasă”. La rândul său. misionarul catolic Bandini spune povestește: „Doamna, cu faţa rumenă mergând spre auriu, era asemenea unei împărătese însufleţită de îndurare şi bunătate, de o statură potrivită, era vrednică de domn şi cu o milostivire la care nu a apelat nimeni vreodată în zadar”.
Frumusețea nu i-a purtat noroc Doamnei. După ce a fost eliberată de la Buciulești, în 1658, aa plecat la Constantinopol să fie mai aproape de soțul său, închis la Edikule. După obținerea tronului de către fiul ei Ștefăniță (noiembrie 1659), Doamna îl însoțește se pare la Iași. Își pierde, însă, și soțul și fiul în același an – 1661, după care trăiește câțiva ani la Constantinopole. În 1665 se întoarce în Moldova, unde se bucură de recunoștința lui Gheorghe Duca, un grec de origine umilă care nu uitase, însă, binele pec care i-l făcuse Vasile Lupu. Singurul document în care se mai vorbește după aceea despre ea este un act de danie datat 1 martie 1666.
