Cunoscut ca Barbu Lăutaru, Vasile Barbu s-a născut la 1780, în Mereni, raionul Anenii Noi, și a murit în august 1858, la Iași.
Urmaș al unei vechi familii de lăutari, staroste al lăutarilor din Moldova timp de peste 40 de ani, a devenit o legendă încă din timpul vieții.
În anul 1847, în timpul turneului pe care Franz Liszt l-a făcut prin Țările Române, cei doi muzicieni s-au întâlnit.
Iată povestea întâlnirii spusă de T. Burada în articolul „Cronica muzicală a oraşului Iaşi” publicat România Liberă din 12-13 martie 1888:
„După acestea Liszt fiind invitat seara la boierul Alecu Balș, acesta chemă şi taraful de lăutari al lui Barbu, spre a arăta lui Liszt ce soi de musică era obicinuit în Moldova.
În ziarul francez „La vie Parisienne” sub direcţia lui Marcelin, Paris 1874, nr. 48 din 28 Noembrie, găsim următoarea descriere interesantă despre impresia pe care taraful lui Barbu Lăutarul o făcu asupra marelui musicant:
Aceştia erau ţiganii din Iaşi şi căpetenia lor se numea Barbu Lăutarul. Toţi purtau anterie mari strânse la piept, legate cu brâie, cu căciuli de piele de miel şi opinci.
Pletele lor lungi şi groase le cădeau pe umere; căpetenia lor Barbu era bătrân, barba sa căruntă împletită în două cădea până la piept şi sub caciula ce acoperea fruntea sa se vedeau strălucind ochii săi plini de inteligenţă şi când intrară în casă, toţi puseră mâna la piept şi se închinară până la pământ; li se dădu apoi şampanie.
Alecsandri dădu semnalul, şi Barbu întorcându-se la taraful său, făcu semn cu degetul şi o stranie armonie isbucni în sala cea mare şi răsunătoare.
Instrumentele lăutarilor se compuneau din o violină, un nai, o cobză, un instrument cu coarde pentru acompaniament care seamănă totdeodată şi cu mandolina.
Barbu puse să se cânte un marş naţional, după aceia boierii entusiasmaţi aruncau galbenii în paharul său zicându-i:
– Bea Barbule, bea! Și bătrânul lăutar înghiţea totodată şi galbenii şi vinul, căutând a ţinea în gura sa galbenii, cei scotea apoi, după ce’i săruta cu sfinţenie.
– Ascultă, Barbule, îi zise Neculae Sturza, cântă-ne.
Barbu se închină până la pământ şi taraful începu a cânta: „Tu îmi ziceai odată”, un cântec lin, melancolic şi cam sălbatic, necontenit în ton minor, şi pe care lăutarii îl cântau cu un accent particular şi propriu modului lor de executare.
Cei doi lăutari însărcinaţi cu acompaniamentul cântau singuri bătând coardele cobzelor cu o peniţă, acele dulci cuvinte ale romanţei atât de cunoscute în România, ce începe astfel: „Tu-mi ziceai odată…».
Apoi după cântec, sub avântul unui entusiasm cu totul artistic, Barbu se cufundă într’un cântec ţigănesc, într’adevăr minunat.
Liszt asculta şi nu zicea nimic.
Sub influenţa acestei scene măreţe, ce avea înaintea ochilor săi, el asculta cu sfinţenie pe aceşti artişti ambulanţi care nici nu ştiau ce este musica şi care o gâcesc.
Este cu neputinţă de-a se descrie cu câtă simţire şi isbucnire trăgeau cu arcuşul; notele ascuţite ale naiului acopereau aria gravă, şi cântecul larg făcând să reiasă plângerea sa răguşită şi stridentă.
În musica aceasta sunt ţipete de mâhnire, isbucniri nebune, melancolice, ale pustietăţilor, cântecul este susţinut de un acompaniament monoton al cobzei şi înfrumuseţat din timp în timp prin câte o frază cântată, o singura frază, care se opreşte deodată, şi revine la oarecare interval, spre a arunca în această stranie musică, sălbaticul ei tip.
Liszt asculta mereu, rezemat pe un scaun de stejar, mânca cu ochii pe lăutari.
Şi uneori nervii lui simţeau sguduituri care se oglindeau pe faţa sa cea iscusită. Când ultimul acord se auzi, el îşi apucă mâinile şi pieptul său apăsat avu un suspin de uşurare.
– Ah! cât e de frumos! – zise el.
Toţi boierii bătură din palme, Liszt luă din buzunarul său un pumn de galbeni şi turnându-i în paharul lăutarului îi zise:
– Să bem amândoi, lăutarule!
Amândoi ciocniră paharele. Liszt era atât de impresionat încât tremura când deşerta pe al său.
În fundul sălii boierii deprinşi cu aceste curioase melodii, vorbeau între dânşii, punând după fiecare bucată câţiva galbeni în paharul minunatului lăutar.
După câteva momente Liszt se sculă şi îndreptându-se către lăutar, îi zise :
– Barbule, m’ai făcut să cunosc musica ta; am să te fac să cunoşti pe a mea.
Bătrânul lăutar, drept răspuns, puse mâinile la piept şi se înclină până la pământ.
Liszt se puse la clavir în mijlocul unei tăceri ce se făcu deodată.
Lăutarul cu scripca în mână, asculta cu luare aminte, fără a pierde din vedere pe tainicul musicant.
Liszt începu cu un preludiu, apoi sub îmboldirea inspiraţiei lui extraordinare, şi a încordării nervilor săi, improviză un marş unguresc a cărui cântec larg şi melodios domina mereu în mijlocul arpegiilor, trilurilor şi greutăţilor înspăimântătoare cu care împodobea cântecul său.
Apoi însufleţindu-se, îmbătat de melodie, cu faţa sa galbenă caracteristică şi cu capul dat înapoi, cu ochii pe jumătate închişi, mergea de la un capăt al clavirului la celălalt, făcea să curgă din degetele sale o ploaie de mărgăritare care veneau cu încetul să se contopească în întâiul motiv; degetele sale cu o repeziciune de necrezut alergau pe clavir, făcând să se audă notele metalice, spre a reveni mereu la acel cântec de la început, mare, magistral şi trist ca un cântec de organ.
Era în adevăr prea frumos.
Niciodată Liszt nu se urcase la o aşa înălţime; boierii ascultau fără a pricepe ceva, lăutarul însă pricepea; mânca cu ochii pe cel ce cânta, nu pierdea nici o notă şi fisionomia sa era straniu mişcată, în tot timpul acestei strălucite improvizaţii.
Liszt se sculă în mijlocul aplauselor frenetice ale adunării. Barbu Lăutaru se duse drept la dânsul şi dându-i la rândul său un pahar cu şampanie, îi zise româneşte:
– La rândul meu stăpâne te rog să bei.
Paharele se ciocniră din nou.
– Barbule lăutar, îi zise Liszt, ce zici de această melodie ?
– E aşa de frumoasă stăpâne, îi răspunse bătrânul lăutar, că, dacă-mi dai voie, am să încerc să ţi-o cânt şi eu.
Liszt zâmbi cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul că primeste.
Lăutarul se întoarse către taraful său şi după ce puse scripca la gât începu a cânta marşul unguresc.
Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiunile cu notele repeţite, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton, care-i sunt atât de obişnuite pentru a reveni la întâiul său motiv.
Barbu Lăutaru cânta cu amănunţime pe scripca sa toată improvisaţiunea pianistului, ce asculta înspăimântat opera ce cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată şi pe care poate o şi uitase.
Taraful său îl urma cu precisiune, observând nuanţele şi uitându-se drept la Barbu carele mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt.
Când se sfârşi cântecul, Liszt se sculă deodată şi mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi luând după vechiul obicei paharul cu şampanie, îl întinse, zicându’i:
– Bea Barbule Lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist şi tu eşti mai mare decât mine!”.
