Arthur Schopenhauer s-a născut la 22 februarie 1788, la Danzig, astăzi Gdansk în Polonia, în familia unui comerciant înstărit.
În 1809, a început studii de medicină la Universitatea din Göttingen, pe care le-a abandonat în favoarea filosofiei.
În 1811 se afla la Berlin, la cursurile de filosofie ale lui Friedrich Schleiermacher şi Johann Gottlieb Fichte.
După un an, s-a transferat la Universitatea din Jena şi, în 1813, a obţinut titlul de doctor în filosofie cu disertaţia „Cu privire la rădăcina cvadruplă a principiului raţiunii suficiente”.
A trăit o perioadă la Dresda şi apoi la Weimar, unde l-a întâlnit pe Johann Wolfgang Goethe. Discuţiile cu acesta pe tema culorilor au dus la apariţia lucrării „Despre vedere şi culori” (1816).
În perioada 1819-1831, a fost conferenţiar universitar la Universitatea din Berlin, unde preda rivalul său, Friedrich Hegel, figura dominantă a filosofiei germane la acea vreme.
„Lumea ca voinţă şi reprezentare”, opera de căpătâi a lui Schopenhauer, a văzut lumina tiparului în decembrie 1819.
A fugit de holeră
Epidemia de holeră izbucnită în 1831 l-a determinat pe Schopenhauer să se refugieze la Frankfurt pe Main, unde a trăit retras până la sfârşitul vieţii. Aici a început studiul filosofiei budiste şi hinduse, precum şi a misticilor creştinismului primar.
Tot aici a publicat lucrările „Voinţa în natură” (1836), „Cele două probleme de bază ale eticii” (1841) şi aforismele grupate în volumul „Parerga şi Paralipomena” (1851).
A murit la 21 septembrie 1860, la Frankfurt pe Main.
„Lumea este reprezentarea mea” scrie Schopenhauer. Ca şi Kant, care argumenta că „noi înşine suntem cei ce introducem în obiecte ordine şi regularitate, numite ‘natură’. Intelectul însuşi este cel ce dă legi nature”, Schopenhauer pleacă de la premisa că lumea exterioară, a fenomenelor, există numai în măsura cum este ea percepută de către om, în ciuda obiectivităţii de care este capabilă ştiinţa. „Lumea ca reprezentare” este lumea aşa cum apare pentru experienţa noastră.
„Lumea ca voinţă”, pe de altă parte, este realul, necondiţionat şi independent de subiectul cunoscător. Voinţa este ceea ce stă la baza reprezentării lumii şi care determină întreaga realitate, organică şi anorganică. Este definită ca imbold existenţial şi se manifestă în lumea animală ca voinţă de a trăi şi impuls spre procreere.
Voinţa transcede categoriile intelectului, precum spaţiul, timpul, cauzalitatea, scopul. Voinţa nu poate fi explicată prin altceva. Ea nu se naşte din nimic, dar totul se naşte din ea.
Doctrina primatului voinţei face din instinctul sexual cea mai directă şi puternică manifestare a voinţei de viaţă în trupul uman. Drept urmare, sexul „este scopul final al aproape tuturor eforturilor umane; are o influenţă nefavorabilă asupra celor mai importante lucruri, întrerupe la fiecare oră cele mai serioase ocupaţii”, scrie filosoful.
„Viaţa este o afacere care nu-şi acoperă costurile”, concluzionează Schopenhauer.
Sursa: Agerpres
