Evoluția relațiilor otomane cu provinciile balcanice
Orânduirea internă a statului. limba, cultura, forme de guvernare au evoluat de la un sultan la altul. Suleyman domnea deja peste un imperiu unde „turca era principala limbă, iar ideologia și retorica Islamului jucau rolul central.” Complexitatea pe care ajung să o aibă în vremea lui Suleyman Legiuitorul sistemele administrativ, politic, cultural-ideologic și, bineînțeles, legislativ. Subiectul succesiunii la tron și al luptelor, uneori încheiate printr-un război civil, pentru tronul otoman are o importanță capitală. Începând cu Mehmed II, devine legală uciderea membrilor dinastiei care ar fi putut crea probleme noului sultan, iar Suleyman, reiterând acțiunile tatălui său, nu se va da înlături de la a-și ucide propriul său fiu, Mustafa, în 1553.
Trecând de la problemele politice, militare la cele privind administrația otomană în teritoriile europene: Balcani, Ungaria, Țările Române de la nordul Dunării, trebuie spus că Imperiul Otoman nu a avut aceleași relații cu toate teritoriile aflate în stăpânire. Intenția de a sublinia deosebirile dintre diferitele moduri în care s-a manifestat administrația otomană în teritoriile cucerite.
Balcanii au fost cuceriți vreme de 125 de ani, de la ocuparea în 1352 a cetății Tzympe până la acapararea Albaniei în 1479
Stăpânirea otomană în Balcani a avut o conotație pozitivă prin sistemul economic și administrativ superior introdus, dar, în primele secole, când zona era mult înapoiată. Otomanii nu au intervenit masiv în viața religioasă, nu au închis toate bisericile. Nu au suprimat creștinătatea, dar nici de toleranță religioasă nu poate fi vorba.
A fost așadar o „restrângere ușoară a libertății religioase”. Nobilii maghiari mai puțin înstăriți au rămas după cucerirea otomană a țării. În Balcani populațiile creștină și musulmană au crescut deopotrivă, în Ungaria, după cucerire populația, creștină a cunoscut un declin. David relevă cinci diferențe între administrația otomană în Provinciile românești și Transilvania: prezența militară, ingerințele mult mai dure ale sultanului în politica Moldovei și Munteniei, trimiterea fiilor voievozilor la Constantinopol ca ostatici, haraciul și desigur plățile suplimentare în grâne sau animale. Toate acestea au condus la o „mai mare independență și mai puține poveri” pentru Transilvania.
