Imaginea lui Suleyman Magnificul în istoriografia otomană a vremii
Opera este alcătuită din 8 eseuri și o introducere grupate în două părți, cea dintâi vizând abordarea unor probleme de ordin militar și politic, iar cea de-a doua, problematici de natură ideologică, doctrinară. Din modul în care lucrarea este structurată derivă și unitate și coerența textelor. Alături de cele 9 contribuții, printre care și cele ale unor iluștri cercetători, erudiți profesori, precum Suraiya Faroqhi, P.M Holt, Colin Imber sau Peter Burke, lucrarea constă și în instrumente menite să faciliteze lectura și să îmbogățească cultural cititorul: hărți, un glosar de termeni, o listă a sultanilor otomani până la mijlocul secolului XVII, dar și o notă asupra scrierii și pronunțării cuvintelor turcești și o elocventă prefață.
Ultimul eseu al cărții, semnat de Christine Woodhead, se concentrează asupra imaginii lui Suleyman și a modul în care și-a exercitat puterea așa cum reiese din istoriografia otomană a vremii și din tratatele de la sfârșitul secolului XVI și din secolul XVII. Bazându-se pe Istoriile lui Ibrahim Pecevi, Mustafa Ali și Kara Celebizade, autoarea releva caracterul aparte al începutului domniei lui Suleyman.
Două țeluri are Woodhead: să reveleze imaginea creată sultanului în vremea domniei și utilizarea ei în secolul XVII
Cele mai multe surse ale vremii fac din Suleyman însă întâi de toate un comandant militar strălucit, binecuvântat de Allah – gazaname. În opoziție cu această imagine destul de abrazivă se află istoriografia dezvoltată sub auspiciile sultanului însuși spre sfârșitul domniei (șehname),care e mult mai literară și vizează viața de curte. Prima lucrare din această categorie este Suleymanname (1558) a lui Arif. E o lucrare ilustrată (69 miniaturi), având o circulația mică, un text puțin cunoscut. Imaginea perfectă a sultanului e ajutată de contextul favorabil. Nu poți descifra personalitatea reală a sultanului din aceste texte encomiastice, precum cele ale lui Celalzade și Arif, care și-au scris operele tocmai în momentele în care domnia lui Suleyman era dur criticată, anii 1550. Autoare a afirmă clar ca o parte din gloria sultanului Suleyman se datorează „patronajului asupra unor personalități înzestrate” (p.180), precum arhitectul Sinan, poetul Baki sau marii mufti
Kemalpașazade și Ebussuud Efendi. În partea a doua a eseului, Christine Woodhead arată circumstanțele istorice care au favorizat idealizarea domniei lungi (46 de ani) a lui Suleyman în raport cu celelalte domnii: pe plan extern, insuccesele militare, iar pe plan intern, revoltele și seria sultanilor puțin merituoși.
