Educația tehnică și militară în Imperiul Otoman (secolul XIX)
Modelul a fost unul european. Modernizarea armatei a vizat trei aspecte: inginerie, tehnici moderne de construcții navale și educație medicală modernă. De-a lungul secolului XVIII statul otoman a făcut apel la cunoașterea apuseană (franceză, maghiară). Către sfârșitul secolului XVIII, în 1793, apărea cea de-a doua Școală de inginerie militară (Mühendishane-i Cedide). În 1806, în această școală se putea observa un mix de tradiții educaționale otomane și europene: elevii învățau algebră, caligrafie, arabă, franceză, calcule diferențiale, dar și istorie, mecanică, inginerie și pregătire militară. După eliminarea ienicerilor în 1826 de către sultanul Mahmud II, noua armată instituită s-a numit Trupele victorioase ale lui Mahomed (Asakir-i Mansure-i Muhammediye. Sub Mahmud II au fost înființate Școala de medicină militară (1827) și Academia Militară (1834), după model european, menită să producă ofițeri capabili de a utiliza tehnologiile moderne.
Modernizarea medicinei a început în 1806, în spațiul militar, cu scopul de a produce cât mai mulți medici musulmani, care să ia locul minoritarilor
În 1827 Mustafa Behçet Efendi fonda Școala de medicină imperială (Tıphane-i Amire). I-a urmat Școala imperială de chirurgie (Cerrahhane-i Amire) în 1832, condusă de un francez și unde predau medici europeni. În 1836 cele două școli aveau să fuzioneze sub numele de Școala medicală (Mekteb-i Tıbbiye), iar trei ani mai târziu numele devenea Școala imperială de medicină, în onoarea lui Mahmud II. Din 1839, școala era deschisă și minoritarilor, educația durând cinci ani. Limba de predare, franceza, a favorizat prezența unui număr mai mare de studenți non-musulmani. De aceea, în 1866, a fost fondată de către musulmani Școala de medicină civilă, educația bazându-se pe limba turcă. În 1905, în Damasc, apărea o a treia școală medicală, iar în 1915 era fondată Facultatea de Medicină a Universității din Istanbul, prin fuziunea realizată între cele două școli din Istanbul.
Cu toate acestea, școlile de stat otomane erau impregnate la sfârșitul veacului XIX cu morala islamică: din cele 19 și până la 24 de ore/săptămână, 3 erau dedicate educației morale.
Desigur, educația tehnică, laică a căpătat mai multă importanță, însă nu a reușit să se desprindă complet de influențele religioase, de preceptele morale impuse de ulemale și extrase din Coran. Reușitele învățământului otoman din această perioadă țin de deschiderea spre Europa, de aducerea unor profesori școliți în Occident și de impunerea unor modele externe, de succes.
