Reglementările educației otomane (secolul XIX)
Reorganizarea educației primare a început în vremea lui Mahmud II (1824), dar reforma radicală a fost cea din 1869, când s-a hotărât crearea unui curriculum și înființarea de școli în orașe pentru băieții cu vârste între 7 și 11 ani și fete cu vârste între 6 și 10 ani. Prin Constituția din 1876, învățământul primar devenea obligatoriu.
În aceste școli încep să se folosească treptat instrumente precum hărțile, băncile, tablele. Noile școli în care se preda învățământul primar nu au mai preluat numele tradițional otoman, sibyan mekteleperi, ci pe cel de ibtidaî, tocmai pentru că profesorii care predau aici erau exponenți ai unei noii metode de pedagogie. Învățământul de tip rüșdiye era destinat pentru tinerii cu vârste între 10 și 15 ani. Primele astfel de școli au fost înființate în 1839 și aveau rolul unei școli primare superioare, de aprofundare. Era nivelul educațional care făcea trecea de la o educație elementară la una superioară. În ceea ce privește curriculum-ul, acesta consta în mai multe discipline: caligrafie, gramatică otomană, arabă, persană, introducere în științele religioase și în geometrie, aritmetică, istoria universală și otomană, geografie, educație fizică. Franceza era un curs opțional pentru zonele unde era concentrat comerțul.
Cel de-al treilea stagiu mediu (’idâdi) se desfășura pe durata l a trei ani, cuprinzând mai multe discipline: studiul limbilor orientale, francezei, algebră, economie, chimie, filosofie, istorie, lucru manual etc. Primele astfel de școli au apărut prin 1845 și erau echivalentele gimnaziului. Inițial, elevii erau pregătiți aici pentru academia militară. Sub Abdülhamid II, a crescut și numărul școlilor de tip idadi, și numărul de ani, de la 3 la 4. Către sfârșitul domniei acestuia, numărul școlilor idadi era de peste 100, iar în 1880 la Istanbul era înființată o școală idadi pentru fete.
Prin reforma din 1869, absolvenții de idadi puteau urma o școală de tip sultaniye
Proiectul de reglementare a învățământului public sau Statutele legii învățământului public (Ma‘ârif-i Umûmiyye Nizâmnâmesi) din 1869 – cel mai important proiect de sistematizare a educației. Instituția care s-a ocupat de cristalizarea proiectului a fost Consiliul de Stat al Departamentului de Educație, la care au participat atât cunoscători ai sistemelor de educație ale țărilor din Apus, cât și reprezentanți ai minorităților (bulgari, armeni, greci) și două ulemale. Proiectul a constat în 5 capitole și 198 articole. În provinciile otomane, stipulațiile regulamentului din 1869 au fost implementate începând cu epoca lui Abdulhamid II. În 1869, după vizita lui Victor Duruy (ministrul instrucțiunii publice din Franța) la Istanbul, se implementează un alt nivel piramidei școlare, numit mekteb-i sultânî (școala sultanului), un fel de liceu.
Primul liceu otoman a fost Galatasaray, fondat în 1868 cu sprijin francez. Era destinat elitei, limba de predare fiind franceza. Absolvenții urmau să activeze în administrație. Puteau lua parte și minoritățile (politica tanzimatului). Un alt liceu celebru a fost Dâr üș-Safaka (1873) din Istanbul, destinat orfanilor, unde se învăța în mod special telegrafia. Proiectul de reformă propus de francez prevedea și înființarea unei universități (dar ül-fünun), alcătuită din mai multe facultăți (Drept, filosofie, litere, științe naturale, matematici). În vremea sultanului Abdulmecid eșuase acest proiect în 1846. A mai existat o încercare 1870, care a rezistat doar un an, fiind criticată din mai multe direcții: ulemalele considerau ca e un pol prea laic al învățământului, sprijinul financiar nu era suficient. După moarte vizirului Alî Pașa, principalul susținător, proiectul a fost abandonat. Universitatea abia în 1900 era ferm stabilită. Totuși, tinerii otomani își puteau continua studiile și în lipsa unui universități, în Imperiu existând mai multe școli superioare încă din vremea lui Mahmud II.
