Dunărea, o graniță volatilă valahă
Prin urmare, nu a existat nici o frontieră cu Țară Românească, în mod oficial. Frontiera cu Valahia, din perspectiva Porții, era una internă. Invers, era una externă, optica asupra hotarului schimbându-se în funcție de cel care o privea. Poarta nu stabilea o frontieră externă cu Țara Românească, ci una internă, între țară și kazaua (raiaua) Giurgiului și sangecul Silistrei. Din perspectiva sultanului, Țara Românească era parte a Imperiului, deci delimitarea se făcea în interiorul granițelor statului otoman, neexistând un soi de ,,enclavă” valahă.
Hotarul dunărean a fost cel mai disputat punct de frontieră al Țării Românești, prima hotărnicire datând din 1461-1462, care a fost și pretextul campaniei lui Vlad Țepeș, Motivele erau economice (pescuitul), instabilitatea frontierei (zona plină de mlaștini si bălți) și nevoia unui sistem eficient de reglementare a teritoriului. Desele modificări de hotar erau mici afaceri locale între domni și beii otomani. De cele mai multe ori, în urma plângerilor domnilor munteni aceștia ieșeau în câștig.
Tot domnii români au venit cu inițiativa de a folosi semne de hotar. Domnii Țării Românești au continuat să fie implicați în activitățile de pe Dunăre, în strângerea veniturilor vamale, participarea la negoț, refugiul în caz de primejdie și după cucerirea otomană a Dunării, când stăpânirea muntenească a fost înlăturată, la nordul Dunării existând trei puncte strategice otomane: kazalele (raialele) Brăila și Giurgiu și niyabetul Turnu.
În secole XV-XVI, la vadurile Dunării a existat, preponderent, o conviețuire munteano-otomană pașnică, bazată pe interesele comerciale comune, chiar dacă au existat și perioade, scurte, de conflict, cum ar fi campania lui Vlad Țepeș la Dunăre, care a vizat cucerirea Giurgiului, oastea principala condusă de voievod asaltând cetățile de la Giurgiu spre vest. La fel a procedat și Mihai Viteazul în campania din 1594-1595, trimițând mai multe corpuri de oaste să atace în mod sincronizat vadurile sud-dunărene.
Valahia nu a avut, așadar, o graniță bine delimitată de-a lungul medievalității și modernității timpuri la sud, Dunărea fiind o stăpânire otomană, iar domnii fiind nevoiți, în funcție de relațiile pe care le aveau cu funcționarii otomani, să cedeze sau să pluseze în privința graniței dunărene, uneori conflictul înlocuind o conviețuire pașnică de durată.
