Doctrinele NATO după cel de-al Doilea Război Mondial
Pentru 1945-1962, în filosofia doctrinară americană este așa-numita perioada a diplomației constrângătoare (coercive diplomacy). Această doctrină însemna utilizarea puterii militare, o perfectă armă de persuasiune. Retorica americană în epocă se bazează pe forța militară. SUA sunt singura țară care nu se confrunta pe teritoriul ei cu războiul mondial, ceea ce a permis, a făcut posibilă capacitatea de a lansa Planul Marshall. O altă doctrină a epocii este cea de zăgăzuire, adică de protecție la scara globală împotriva comunismului. O doctrină extremă a fost aceea a retalierii masive: orice acțiune a URSS ar fi întâmpinat o ripostă totală. Conflictul din Coreea (1953-1956) arată că liderii comuniști voiau să vadă reacția occidentală la expansiunea comunismului.
După 1962, NATO începe să instituie o filosofie a reacției proporționale față de acțiunile URSS. De acum, reacția armată urma să fie proporționala în funcție de gravitatea intenției comuniste. În sistemul global începeau să vorbească în sens de instituționalizare a raporturilor din Est și Vest armele nucleare. Arsenalele nucleare modifică radical relațiile dintre marile puteri.
În schimb, perioada 1962-1983 este perioada descurajării reciproce. Conceputul de ,,second strike capability” însemna că din momentul în care arsenalele nucleare au început să se contracareze au fost necesare măsuri pentru a nu fi distrus de un atac nuclear fără a riposta. În mod constant existau escadrile cu armament nuclear. Existau avioane care survolau constant spațiul aerian. În cazul în care SUA erau lovite și distruse, ele puteau să riposteze. Discursul lui Kennedy din 61 de aceea era în favoarea armelor utilizate ca mijloc de prevenire a războiului.
Acorduri încep din 1972 când au loc convorbiri pentru limitarea armelor strategice: SALT. START (convorbiri pentru reducerea armelor strategice) au loc începând din 1991. Arsenalul nuclear URSS împărțit pe teritoriul a 4 state. A fost nevoie de un nou START în 1993 după disoluția URSS. Acordul ABM se icheie în 1972. Nu e un acord pentru a limita armele nucleare, ci pentru a limita sistemele de apărare antirachetă. Țările aveau voie să aibă două sisteme de apărare antirachetă pentru ca adversarul să nu simtă nevoia să construiască mai multe rachete. Din ABM s-a retras GW Bush pentru ca apăruseră state ostile SUA (Coreea de N, Iranul).
