Din jurnalul unui poet-erou al Primului Război Mondial: „Vino mâine, vom fi mai mulți care vom cunoaște glorioasa mângâiere a morții”
„3 septembrie, ora 8.30
Am plecat cu comandantul batalionului pentru a cerceta flancurile sectorului de securitate. Lângă un șanț, sub cort și în mijlocul trupei, l-am întâlnit pe locotenentul Cuțui, fostul meu profesor de latină. Sub uniforma și hainele rigide nu se mai recunoștea sufletul profesorului clasic, al răbdătorului dascăl care mi-a deschis ochii cu mult timp în urmă asupra lui Tacitus și Lucretius. Îl priveam pe locotenent, în această nouă ipostază a vieții sale, încremenit în vântul dimineții, cu o melancolie severă în ochi, și deodată mi-au apărut în minte orele liniștite și dulci de latină din anii mei de studiu. Atunci, latinistul metodic se pregătea pentru o carieră pașnică în viață, predicând munca sub sfera sacră a păcii sociale; acum, iată-l pe el însuși, cu sabia în mână, disprețuindu-și principiile, așteptând dușmanul neliniștitor la doar câțiva pași de noi.
Cât de stupidă mi s-a părut uriașa minciună convențională care mi-a fost nutrită în copilărie. Aveam impresia că am dormit timp de două decenii, citindu-i în vis pe Anatole France, pe Reinach și pe toți pacifiștii Europei. Marii gânditori erau acum iluzii care lăsau în urmă amintiri de reverie, dar totuși, sufletul meu dezamăgit se agăța de mine, torturându-mă. Ca și mine, profesorul de latină își făcuse un ideal din splendidele abstracțiuni ale minții umane, o biserică dreaptă născută din biblioteca păcii […].”
„5 octombrie, ora 17.00
Un prizonier ne-a inspirat milă
Santinelele au adus un prizonier german care s-a predat în miez de noapte, chinuit și năucit de frig. Făcea parte din trupele de munte. Lângă focul nostru de tabără acesta a mâncat și ne-a spus, fără să-l cercetăm prea mult, faptul că în fața noastră se află două batalioane de trupe de munte, Regimentul 253 de infanterie și un regiment al gărzii bavareze: nu ne-a spus nimic despre artilerie. Am găsit asupra lui, pe lângă fotografii intime și scrisori de familie, carnetul unui soldat sârb, pentru că și el luptase în Serbia, ecusonul său, un vademecum franco-german, pentru că și el luptase la Verdun, plus o hartă cu granițele țării noastre, pe care se aflau două indicații: Budapesta-Făgăraș și Budapesta-Sibiu. A fost întrebat de ce lupta pentru o țară care nu era a lui și pentru un popor care până mai ieri era dușmanul lui declarat. A făcut o pauză și a răspuns scurt: pentru că așa trebuie.”
„20 octombrie
Acolo unde mitralierele tăiau aerul și ploaia de fier cădea susținută de obuze și schije, locotenentul Ganovici întărea inimile slăbite de imaginea măcelului. Sus, pe linia de creastă, a comandat focul de armă, iar acolo, cu privirea aprinsă de lumina divină a victoriei, spre sfânta Transilvanie, un obuzier l-a învăluit în fum și șrapnelul i-a tăiat picioarele. Pe piatra rece a drumului zăcea în zori de zi, iar figura lui albă și senină era vânătă și contorsionată de durere. Soldații îl priveau cu dragostea unui frate, căci toți au găsit în inima lui mângâiere atunci când au avut nevoie. Niciodată un om rănit nu a fost înconjurat de atâta dragoste. Cu toții îl cunoșteam ca pe un suflet fără umbră de patimă […]. Eu, care scriu aceste rânduri în umezeala unei gropi și sub obuzierele inamice, nu-l pot uita pe acest erou. Vino mâine, vom fi mult mai mulți dintre noi care vom cunoaște mângâierea glorioasă a morții. Cei care vor rămâne vor trebui să rupă tăcerea care se coboară atât de repede peste cei care nu mai sunt. Țara, în aceste momente istorice, are nevoie de astfel de amintiri sacre. Dacă ne-am gândi cu toții la morții noștri dragi, am putea îmbărbăta puterea sufletelor greu încercate acum […]. Din umbra mea umedă și sfântă, primiți, cât mai este timp, salutul unui camarad.”
