Dificultatea repatrierii prizonierilor români la sfârșitul Primului Război Mondial
Problema repatrierii prizonierilor de război români a fost una extrem de complexă și delicată, fiind influențată de mai mulți factori. În primul rând, exista problema transportului din Germania către România, întrucât această operațiune necesita resurse și mijloace adecvate, care la acea vreme erau limitate. În al doilea rând, exista problema gestionării prizonierilor în timpul procesului de repatriere, întrucât mulți dintre ei se aflau într-o stare precară de sănătate și necesitau îngrijire medicală și asistență umanitară adecvată. În plus, era necesară organizarea de cantine și facilități de odihnă pentru prizonieri, în special pentru cei care aveau nevoie de recuperare și refacere.
În plus, existau și probleme politice și diplomatice care au influențat procesul de repatriere a prizonierilor de război români. De exemplu, relațiile dintre România și Germania erau tensionate în acea perioadă, iar repatrierea prizonierilor era văzută ca o oportunitate de a reduce tensiunile dintre cele două țări.
Reticențele germanilor
La scurt timp după ce armistițiul de la Focșani a fost semnat pe data de 26 noiembrie/9 decembrie 1917, între România și Puterile Centrale, o Convenție a fost încheiată în data de 23 martie 1918 cu privire la obligația reciprocă de repatriere a prizonierilor de război. Această convenție a fost consolidată prin prevederile Tratatului de pace de la București. Cu excepția Germaniei, toate celelalte țări ale Puterilor Centrale și-au onorat obligația de repatriere a prizonierilor români până la sfârșitul anului 1918, astfel:
– Austro-Ungaria : din 61.309 prizonieri români, 38.254 au fost repatriați, 22.698 au murit în timpul detenției, iar 357 au fost declarați dispăruți sau evadați;
– Bulgaria : din 21.187 prizonieri români, 16.037 au fost repatriați, 4.696 au murit în timpul detenției, iar 454 au fost declarați dispăruți sau evadați;
– Turcia : din 12.793 prizonieri români, 7.930 au fost repatriați, 363 au murit în timpul detenției, iar 1.500 au fost declarați dispăruți sau evadați
În contrast, Germania a întârziat aplicarea angajamentelor asumate prin semnarea tratatelor menționate, argumentând că avea nevoie de forță de muncă. Într-un raport elaborat de Secția Statisticii din cadrul Ministerului de Război al României se dezvăluie faptul că Germania a repatriat doar un număr redus de prizonieri români până la finalul anului 1918 – mai exact, 2.870 – din care 1.850 erau ofițeri și 1.020 erau soldați de rang inferior.
Potrivit aceluiași document, după ce Puterile Centrale au suferit înfrângeri la sfârșitul anului 1918, Germania a eliberat un număr de 324 ofițeri și 47.777 soldați de rang inferior. De asemenea, 5.230 de soldați de rang inferior, care munceau pe teritoriul ocupat de germani în Franța și pe malul stâng al Rinului, au fost eliberați de către armatele aliate în cursul înaintării lor și repatriați în perioada februarie-mai 1919 prin porturile Marsilia și Toulon, după care au debarcat la Constanța unde au fost supuși carantinei.
Au fost purtate negocieri pentru repatrierea românilor
La finele anului 1918, Ministerul de Război al României a înființat o comisie formată din mai mulți membri, printre care locotenent-colonelul Emanoil Lupașcu, maiorul Mihail Racoviță, căpitanul Paul Zlatian, locotenentul Horia Marin, sublocotenentul Gheorghe Crăciun și intendentul căpitan Zaharescu, cu scopul de a accelera procesul de repatriere a prizonierilor români din Germania. Comisia a fost însărcinată cu organizarea transportului și a hranei pentru cei bolnavi, precum și identificarea prizonierilor decedați și îngrijirea mormintelor lor în conformitate cu normele internaționale.
În data de 10 ianuarie 1919, echipa militară română însărcinată cu repatrierea prizonierilor de război a ajuns la Berlin. În încercarea de a găsi soluții, șeful echipei, locotenent-colonelul Emanoil Lupașcu, a discutat cu generalul francez Charles Joseph Dupont, care era președintele Comisiei interaliate pentru repatrierea prizonierilor. Cu toate acestea, Lupașcu a fost informat că trebuie să poarte discuții direct cu Ministerul de Război german, întrucât condițiile acordului general de armistițiu nu se aplicau prizonierilor români și ruși.
În ciuda eforturilor echipei militare române de a readuce prizonierii înapoi în țară, reprezentanții guvernului german au încercat să profite de situație și să pună condiții. Aceștia au cerut ca repatrierea prizonierilor români să fie condiționată de „remiterea prizonierilor germani” din fosta armată Mackensen, care se aflau fie în România, fie în teritoriile ocupate de armata română. Cu toate acestea, responsabilitatea repatrierii prizonierilor armatei Mackensen nu aparținea autorităților române, ci Comandamentului Suprem Aliat.
Întervenția generalului Harries
Prin nota cu numărul 116, din data de 25 ianuarie 1919, comandantul misiunii militare române din capitala Germaniei, transmitea:
„Am onoarea a vă comunica că în urma intervenției d-lui general Harries, șeful Misiunii americane, care a fost delegat de către dl. general Dupont cu chestiunea repatrierii prizonierilor sârbi și români, mareșalul Foch a găsit o soluție cu privire la repatrierea răniților și bolnavilor din armata Mackensen. Din propunere rezultă că punctul de vedere reprezentat de noi față de guvernul german, cum că nu putem trata repatrierea prizonierilor armatei Mackensen, chestiunea fiind de competența Comandamentului Suprem Aliat, a fost confirmată de acest Comandament”.
Astfel, prin intervenția Comisiei interaliate, dar și prin efortul depus de misiunea militară românească din Berlin, procesul de repatriere al românilor care au luptat în Primul Război Mondial, a fost pus total în funcțiune la începutul lunii februarie 1919.
