Deteriorarea relațiilor româno-germane la Stalingrad
Printr-o postare pe pagina personală de Facebook, distinsul istoric Alesandru Duțu expune situația dificilă în care se afla Armata Română în timpul campaniei din URSS, pe Frontul de Est. Redăm mai jos notele istoricului militar.
Corecte şi principiale, în momentele normale de desfăşurare a operaţiilor militare, în special atunci când s-au înregistrat succese, relaţiile de comandament româno-germane s-au deteriorat când au intervenit înfrângerile, ajungându-se la acuzaţii reciproce, exprimate în scris până la cele mai înalte eşaloane.
Aşa s-a întâmplat şi în cadrul bătăliei de la Stalingrad, când relaţiile au fost influenţate nu atât de integrarea marilor unităţi române în structurile militare ale Wehrmachtului, lucru normal, de altfel, dat fiind caracterul asimetric al alianţei, cât mai ales de centralizarea excesivă a actului de comandă de către comandamentele germane, fapt care a lipsit Marele Cartier General şi comandamentele române de armată de o imagine de ansamblu în plan strategic, a impus un mod de conducere a luptei care nu corespundea principiilor şi prevederilor doctrinei militare româneşti şi nici capacităţii combative a diviziilor române.
Mai mult, comandanţii armatelor 3 şi 4 române nu au fost informaţi, iniţial, despre concepţia de ansamblu a Grupului de armate ,,B”, în compunerea căruia luptau, generalul Petre Dumitrescu relevând că înainte de declanşarea contraofensivei sovietice din 19 noiembrie 1942, nu primise ,,un ordin sau instrucţiune care să-i fixeze în mod explicit şi clar misiunea care-i revenea şi să arate ideile operative ale Grupului de armate, adică: eventuala manevră defensivă, adâncimea câmpului în care armata putea primi bătălia defensivă sau cel puţin poziţiile de organizat în adâncime şi zonele de interes deosebit pentru Grupul de armate”.
,,Conduita operativă a armatei – mai făcea cunoscut comandantul Armatei 3 – se putea deduce numai din diferitele directive şi instrucţiuni cu caracter general primite de la Înaltul Comandamet german”, din care rezulta că inamicul nu putea întreprinde în iarna 1942/1943 acţiuni cu caracter îndepărtat.
„Niciun pas înapoi”
Adică, exact invers decât avea să se întâmple. I se ceruse doar că în situaţia în care inamicul ar fi atacat în forţă, nu trebuia să cedeze ,,niciun pas din poziţiile ocupate”.
,În acest context – se întreba generalul Petre Dumitrescu – ce mai rămânea atunci comandamentului de armată, de corp de armată şi de divizie?”.
Şi tot el răspudea: ,,Lipsiţi de iniţiativa ce normal trebuia să le revină şi neputându-se sprijini pe clauzele unei Convenţii de cooperare, nu puteau să aibă decât o influenţă redusă în luarea hotărârii în vederea unei operaţii. În această situaţie, rolul lor se mărginea la un control cât mai des şi conştiincios, cu scopul ca trupele să reziste în cât mai bune condiţiuni hotărârilor luate de comandamentelor germane şi la grija permanentă de a asigura ostaşilor un trai cât mai bun, o asistenţă sanitară etc. şi să le susţină moralul. Cu alte cuvinte, Comandamentului nostru îi revenea sarcina ca prin mijloacele ce le avea la îndemână să mai atenueze efectele nefaste ale unei conduceri dictatoriale şi să rezolve cu mijloacele sale modeste, după concepţii străine de doctrina noastră, situaţiile – din care unele foarte grele – în care erau puse de comandametele germane”.
La fel ca la Cotul Donului şi bătălia din Stepa Kalmucă, unde comandamentul Armatei 4 române (subordonat Armatei 4 blindate) a primit comanda operativă asupra trupelor din subordine abia la 21 noiembrie 1942, după ce sovieticii declanşaseră contraofensiva, a relevat adevărul, pus în evidenţă de locotenent-colonelul Nicolae Dragomir, subşeful de stat major, că participarea armatelor în cadrul unui război de coaliţie a pus ,,problema armonizării punctelor de vedere şi a eforturilor în vederea scopului comun”, fapt care nu s-a produs întotdeauna în relaţiile de comandament româno-germane.
Apreciind că misiunea primită de Armata 4 în Stepa Kalmucă a fost ,,în afara realităţilor momentului”, locotenet-colonelul Nicolae Dragomir considera că armata trebuia să primească ,,o misiunea generală în care să primeze scopurile, nu modalităţile”. Ofiţerul român mai aprecia că ,,ori de câte ori nu s-a respectat proporţionalitatea scopurilor la mijloace, verdictul faptelor a fost neiertător”. Se referea la misiunea de rezistenţă ,,pe loc” primită şi de Armata 4, în condiţiile în care aceasta a trebuit să lupte contra unei mase de tancuri de mare tonaj, într-un teren descoperit, fără lucrări defensive, fără armament anticar eficient şi fără sprijin de aviaţie. Ca urmare, lupta a devenit ,,disproporţionată faţă de mijloace”, fapt care l-a determinat pe generalul Constantin Constantinescu-Claps, comandantul armatei, să aprecieze că ceea ce s-a întâmplat în Stepa Kalmucă a fost ,,o fatalitate”.
Limita comandanților români de acțiune
Insistenţa comandamentelor germane de a nu se ceda cu niciun preţ terenul a luat comandamentelor române orice posibilitate de manevrare a forţelor şi mijloacelor în adâncime, ceea ce a avut ca rezultat sacrificarea, de multe ori inutilă, a trupelor.
În acest context, la întrebarea locotenent-colonelului Nicolae Dragomir, din 21 noiembrie 1942, ,,executăm întocmai şi cu orice preţ ordinul german?”, generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Cartier General român, aflat şi el în zona frontului, a răspuns: ,,Marele Stat Major nu comandă. Armata 4 a fost subordonată Armatei 4 blindate, de ordinele căreia ascultă. În situaţii critice nu poate lua hotărâri decât cine cunoaşte bine situaţia. Deci puteţi face acte de iniţiativă, luîndu-vă toată răspunderea. Aşa am face şi noi şi aşa trebuie să facă orice comandat cu răspundere”.
Desfăşurarea bătăliei avea să consemneze şi acte de iniţiativă ale comandamentelor române, cu scopul de a apăra, cu mijlocele avute la dispoziţie, poziţiile de luptă încredinţate. În momentul în care înfrângerea a căpătat aspectul unui adevărat dezastru, situaţia nu mai putea fi remediată doar prin iniţiativa comandanţilor români, care aşteptau şi decizia conducerii supreme a ţării pentru ca ,,hotărârea noastră să nu antreneze grele consecinţe politice”, aşa cum atrăgea atenţia, la 7 decembrie 1942, locotenent-coloelul Nicolae Dragomir, colonelului Socrate Mardari, din Marele Cartier General.
La recomandarea acestuia de a se arăta comandamentului german ,,situaţia exactă a trupelor şi imposibilitatea de a face faţă unor acţiuni masive cu care de luptă, neavând armament anticar”, subseful de stat Major al Armatei 4 a răspuns: ,,Mă iertați, dar tot ce spuneți am spus nemților. Ei știu una și bună: să murim pe poziție.Vă întrebăm, să murim sau să nu murim? Dacă nu ne puteți răspunde dumneavoastră, întrebați la București, căci mâine poate fi bătălia și poate să fie tot atât de dezastruos dacă prăpădim aici toată armata ca și dacă o retragem și intrăm în conflict acut cu aliații noștri. Așa se pune problema. Dacă o lăsați numai pe umerii noștri, noi vom hotărî cu răspundere înaintea țării și a lui Dumnezeu, dar nu mai puțin va rămâne clar că am fost lăsați singuri în fața acestei grele probleme militare și politice”.
Deoarece comandamentul german a menţinut ordinele categorice de ,,a rezista pe loc”, Nicolae Dragomir a revenit, la 27 decembrie 1942: ,,Ne-aţi ordonat să executăm întocmai ordinele germane. În condiţiile de mai sus, ordinele germane ca trupele noastre să reziste pe loc înseamnă condamnarea lor. Am făcut tot ce am putut pentru a evita aceasta… Rugăm interveniţi hotărâtor şi imediat pentru întărire puternică contra tancurilor sau în caz contrariu pentru scoaterea trupelor noastre din misiunea actuală”.
Adept al pricipiului de neamestec românesc în conducerea operaţiilor de către comandamentele germane, Ion Antonescu a luat, totuşi, atitudine ,,în contra nerespectării condiţiunilor” care au fost puse la angajarea forţelor române în luptă, referindu-se, la 21 octombrie 1942, printr-o scrisoare adresată generalului Arthur Hauffe, la angajarea în ,,condiţii nenormale” în luptă a unora dintre marile unităţi române, reamintind că ,,diviziile româneşti nu au nici încadrarea, nici numărul de batalioane al diviziilor germane şi, în consecinţă, nu pot opera pe fronturi prea largi”, atrăgând atenţia asupra faptului că trebuia ţinut seama şi de ,,aptitudinile soldatului român care este mai bun în ofensivă decât în apărare”.
După dezastrul care a urmat a apreciat că dacă s-ar fi dat Armatei 3 posibilitatea de a conduce acţiunea ,,printr-o manevră elastică, o mare parte din forţele Armatei 3 şi din cele germane, care au intervenit pe pachete mici şi distanţate, a intervale mari de timp, ar fi fost astăzi salvate şi ar fi putut contribui la limitarea pătrunderii actuale ruseşti”.
