Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După aceea, ziua începea să crească.
În desfăşurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiţii de timp şi spaţiu. Sacrificarea nu putea fi începută înainte de ivirea zorilor şi nici nu putea depăşi apusul soarelui.
Trebuia să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina putea ţine la distanţă, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice care ar putea anula virtuţile sacrificiului.
Pe de altă parte, locul ales pentru sacrificarea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită, pentru a îndepărta duhurile necurate.
Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului aminteşte de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul.
Într-un moment cum este pragul dintre anul vechi şi anul nou, prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, o nouă viaţă se naşte, aceea a noului an.
Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat, 20 decembrie, îşi află rădăcinile în tradiţiile antichităţii romane.
Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul era considerat drept o întruchipare a acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la cumpăna dintre anul vechi şi anul nou.
Însă este vorba despre un „transfer” al obiceiului/tradiţiei – de la data la care se celebra iniţial anul nou în lumea romană, începutul primăverii, al semănatului, la sărbătorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii.
În prezent, momentul sacrificării porcului a devenit un prilej de reunire a familiei. De obicei, mai ales la sat, la acest eveniment participă toţi membrii familiei şi el este pregătit în cele mai mici amănunte.
Cu o seară înainte, oamenii de la sat pregătesc mai multe cuţite bine ascuţite, o butelie de gaz sau paie – pentru pârlit, dar şi vasele în care vor pune carne, slănină şi şoric. Cei care se ocupă de sacrificarea animalului sunt bărbaţii.
După sacrificare, porcul este spălat, apoi este pârlit pe primele paie secerate în vară, puse deoparte, special pentru Ignat.
În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc şi de iasomie, ca să iasă şoricul aromat, scrie Sorin Lavric în volumul Cartea de Crăciun.
Ion Creangă povesteşte în „Amintiri din copilărie” despre acest moment: „La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învelea iute cu paie, de-l înnăduşa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca…”.
Rolul femeilor din gospodărie începe după tăierea porcului, pârlirea acestuia şi când bărbatul care a sacrificat porcul termină tranşarea lui. Femeile împart carnea pe categorii – pentru cârnaţi, caltaboşi, tobă, pentru friptura de la pomana porcului, iar picioarele se opresc pentru piftie.
Fiecare bucată din porc este folosită – începând de la urechi şi coadă (folosite la piftie), de la carnea macră şi slănina pusă la afumat, până la intestinele bine curăţate, spălate şi opărite, folosite pentru a fi umplute cu carne tocată, usturoi şi condimente – care se transformă în cârnaţi – ori cu organe (ficat, splină, rinichi) – care se transformă în tobă, lebăr sau caltaboşi.
Toate aceste preparate urmează să fie puse pe masă în ziua Naşterii Domnului.
