De ce a fost pus sub supraveghere tânărul Pablo Picasso de către autoritățile pariziene?
Poliția îl suspecta pe expatriatul spaniol în vârstă de 19 ani că ar avea opinii anarhiste
Asasinarea președintelui francez Sadi Carnot de către un anarhist italian în 1894 a provocat un deceniu de tensiuni sociale în țară, pe lângă infamul caz Dreyfus, în care un căpitan evreu din armată a fost condamnat pe nedrept pentru că a vândut secrete militare germanilor. În această perioadă de violență politică, autoritățile au luat măsuri împotriva unui presupus aflux de asasini anarhiști și a altor străini subversivi care se aflau în Franța.
Citind cu atenție dosarul, se constată un program remarcabil de agresiv. La 23 aprilie 1894, o notă administrativă oficială stabilea principiile directoare ale autorităților: „Poliția … va efectua, cu ajutorul tuturor ofițerilor săi disponibili, supravegherea locurilor de întâlnire ale anarhiștilor, a conversațiilor lor secrete, a punctelor de legătură, a cabaretelor etc.”. Este de la sine înțeles că poliția angajează niște afiliați secreți”.
Într-adevăr, informatorii erau la pândă în Arondismentul 18, la doar câteva străzi distanță de atelierul tânărului Picasso de pe Boulevard de Clichy, unde artistul a continuat să lucreze din greu, concentrat pe deplin asupra artei sale. „Este atât de meditativ, atât de adâncit în tăcere”, nota prietenul său Jaime Sabartés, „încât oricine îl vede, de departe sau de aproape, înțelege și tace. Murmurul slab care se ridică dinspre strada îndepărtată spre atelier se topește în această tăcere, care este întreruptă doar de scârțâitul ritmic al scaunului pe care corpul său îl mișcă cu toată greutatea în febra creației.”
Notele din lucrările sale evidențiau realitatea din perspectiva sa
Contemplând cele 64 de lucrări pe carton pe care Picasso le-a realizat în doar șapte săptămâni înainte de prima sa expoziție din iunie 1901 – Băutorul de absint, Așteptarea (Margot), Mama și copilul, Dansatoarea pitică și La Moulin Rouge, printre altele – privitorii întâlnesc personaje răsturnate, pictate în culori violente, cu stropi de roșu care par a fi răni. Aceștia sunt oamenii din Paris pe care Picasso i-a întâlnit pe străzile urbane dure, în cafenelele și aleile din Montmartre: pitici extravaganți, dependenți de morfină cu ochii sticloși, bătrâne cochete care se machiază prea mult, mame obosite care își trag copiii după ele.
Bateau-Lavoir, o clădire din Montmartre unde Picasso a deținut un atelier de pictură
Aceste picturi tragice dezvăluie o lume a sărăciei și a epuizării
Picasso a ajuns în acest cartier parizian sumbru cu ajutorul unei rețele de catalani care se stabiliseră în Montmartre în ultimii 20 de ani, după ce se confruntaseră cu represiunea poliției în țara lor. Aceștia l-au primit și l-au ajutat pe tânărul și ambițiosul artist, care nu vorbea nici măcar un cuvânt în franceză la început și nu știa nimic despre obiceiurile pariziene. Printre membrii acestui grup se număra Pere Mañach, un tip impetuos și agresiv care, în 1901, l-a invitat pe Picasso să locuiască în apartamentul său și a organizat prima mare expoziție pariziană a artistului, la galeria comerciantului Ambroise Vollard.
Primul raport al poliției despre Picasso, scris de șeful André Rouquier, era datat la 18 iunie. Momentul este crucial, deoarece în ciuda existenței prealabile a informațiilor despre Picasso compilate de informatorii prietenoși din baruri, un articol de ziar publicat în Le Journal la 17 iunie a fost cel care a declanșat și a dat formă documentului final: recenzia criticului Gustave Coquiot despre expoziția comună a lui Picasso și a lui Francisco Iturrino, care se deschisese cu o săptămână mai devreme la galeria Vollard.
Coquiot l-a lăudat pe Picasso ca fiind un „iubitor frenetic al vieții moderne” și a prezis că „în viitor, lucrările lui Pablo Ruiz Picasso vor fi celebrate”. Însă Rouquier a reținut un aspect din recenzie: josnicia subiectelor artistului, care erau „fete, cu chipul proaspăt sau cu aspect răvășit”, precum „leneșa, bețiva, hoața, criminala” sau „cerșetorii, abandonați de oraș”. Apoi, bazându-se pe rapoartele informatorilor care se prăfuiseră timp de câteva săptămâni, șeful a născocit rapid un rezumat: „Picasso a pictat recent un tablou care arată soldați străini lovind un cerșetor care a căzut la pământ. În plus, în camera sa există alte câteva tablouri care arată mame cerșind pomană de la burghezi, care le resping”.
A fost acuzat ca fiind anarhist
Luat de isteria vremurilor – la fel ca Maurice Barrès, un politician naționalist care se dezlănțuia frecvent împotriva „străinului [care], ca un parazit, ne otrăvește” – Rouquier a transformat cu abilitate picturile lui Picasso în dovezi care puteau fi folosite împotriva lui.
Apoi, polițistul a amestecat bârfe culese de la portarul blocului în care locuia pictorul și a adăugat acuzații și calomnii de amploare: „Este vizitat de mai multe persoane cunoscute. Primește câteva scrisori din Spania, precum și trei sau patru ziare ale căror titluri sunt neidentificate. Nu pare să folosească serviciul de curierat general. Veniturile și plecările sale sunt foarte neregulate; iese în fiecare seară cu Mañach și nu se întoarce decât destul de târziu în noapte.” Raportul se încheia cu această concluzie uluitoare: „Din cele de mai sus, se concluzionează că Picasso împărtășește ideile compatriotului său Mañach, care îi acordă azil. În consecință, el trebuie considerat anarhist”.
Desigur, lipsa de experiență militară a lui Picasso, împreună cu decizia sa ulterioară de a nu se oferi voluntar pentru a servi în armata franceză în timpul Primului Război Mondial, avea să fie reținută împotriva lui în următoarele rapoarte de poliție. La 18 iunie, Rouquier, împins de conștiința sa profesională, de zelul său personal și de isteria generalizată a celei de-a Treia Republici, și-a depus raportul. Câteva zile mai târziu, superiorul său direct avea să sublinieze cu furie, cu creion roșu, cuvintele „trebuie să fie considerat anarhist”. (În realitate, Picasso a devenit membru al Partidului Comunist Francez în 1944).
