A fost încadrat în Ministerul Afacerilor Străine în funcţia de copist supranumerar (neretribuit), la data de 28 noiembrie 1905.
În anul următor, a fost confirmat pe postul de copist bugetar, la 1 aprilie, fiind detaşat la Consulatul României de la Bitolia, la 15 septembrie 1906. A fost propus spre a fi transferat la Consulatul General de la Salonic în funcţia de secretar, la 20 martie 1907, dar a fost rechemat în ţară în cursul aceluiași an.
Revenit în Centrală, este înaintat în funcţia de redactor la 5 iulie 1909.
La 16 decembrie 1910, Constantin Zănescu a fost admis prin concurs în Corpul diplomatic, cu gradul de ataşat de legaţie.
Începând cu data de 15 mai 1911, a fost detaşat la Legaţia României de la Belgrad, unde în scurt timp a reușit să îl scandalizeze pe șeful său prin pasiunea pentru jocurile de noroc și tot ceea ce mai oferea viața de noapte din capitala Serbiei.
Din păcate, tânărul diplomat se pare că atrăsese deja atenția conducerii ministerului într-un sens negativ, fiind atenționat oficial pentru indisciplină în 1906 și menționat în corespondența lui D.A. Sturdza ca având sentimente anti-monarhice în timpul răscoalei țărănești din 1907.
Pus în disponibilitate
Gheorghe Filality, șeful Legației României la Belgrad, nu bănuia care vor fi consecințele atunci când i-a scris direct ministrului Afacerilor Străine, Titu Maiorescu, printr-o scrisoare datată 17/30 noiembrie 1911: „Purtarea d-lui. Zănescu aci a devenit de câtă va vreme atât de scandaloasă, în cât, cu tot respectul ce am îmi este cu neputinţă de a nu pune pe Excelenţa Voastră în curent cu cele ce se petrec.
Tânărul ataşat are două pasiuni nenorocite căror consacră întreaga sa activitate de noctambul: cărţile şi femeile.
Toate nopţile şi le petrece, mai înteiu la cărţi până la ora 2 sau 3 şi apoi în localuri publice, ce nu sînt frecventate decât de tot ce Belgradul are mai infam, cu femei pierdute…
Am deci onoarea a ruga pe Excelenţa Voastră să binevoiască a rechema de aci pe dl. Zănescu”.
Astfel, tânărul Constantin Zănescu va fi nu doar rechemat de la post dar a fost chiar pus în disponibilitate (un eufemism pentru concediere), începând cu 1 decembrie 1911.
Pus în disponibilitate, Constantin Zănescu a încercat în zadar să reintre în minister cât timp a fost ministru conservatorul Titu Maiorescu, acesta respingând cu fermitate înscrierea la concursul pentru obţinerea gradului de secretar de legaţie clasa III-a, la 11 ianuarie 1913.
Zănescu a contestat în justiţie această decizie, dar acţiunea sa a fost respinsă prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 29 aprilie 1913.
În cele din urmă, Constantin Zănescu a avut o a doua şansă, la insistențele lui Gheorghe Filality, care se simțea vinovat pentru turnura extremă pe care o luase propunerea sa pentru o simplă măsură disciplinară, și doar după ce Titu Maiorescu nu a mai fost ministru de externe!
Rechemat în serviciul activ
Apreciindu-se că tânărul Zănescu îşi revizuise comportamentul, acesta era rechemat în serviciul activ cu gradul de ataşat de legaţie, la 1 aprilie 1914.
Ulterior, acesta s-a distins prin seriozitate și profesionalism și va fi înaintat succesiv în gradele de secretar de legaţie clasa a III-a (16 februarie 1918), clasa a II-a (22 august 1920), clasa I (15 octombrie 1923), consilier de legaţie (1 august 1928), ministru plenipotenţiar clasa a II-a (1 aprilie 1937).
A fost pus în retragere din oficiu începând cu data de 1 mai 1943.
La 31 decembrie 1946 a fost reîncadrat în Ministerul Afacerilor Străine, cu gradul de ministru plenipotenţiar clasa I, până la data de 15 noiembrie 1947, când a fost pensionat.
În războiul civil din Spania
În serviciul exterior a îndeplinit funcțiile de: consilier de legaţie la Legaţia României de la Roma (1 august 1929) şi la Legaţia României de la Madrid (15 iulie 1933).
Ca un fapt divers, în primăvara anului 1930 a fost transferat la Madrid dar nu a mai luat oficial postul în primire în urma insistențelor șefului Legației de la Roma.
Fostul său șef de la Legația Belgrad, Gheorghe Filality, îl recomanda prințului Anton Bibescu ca fiind „excelent din toate punctele de vedere”.
În contextul izbucnirii războiului civil din Spania, din 18 iulie 1936 îndeplineşte funcţia de însărcinat cu afaceri la Madrid (ad interim până la 1 martie 1937), până la 1 aprilie 1939, când România recunoaşte guvernul generalului Franco.
Atunci când lovitura de stat militară a izbucnit la 18 iulie 1936, luptele de stradă, însoţite de tulburările aferente, au început imediat în Madrid.
Cazărmile răsculate ale armatei şi cluburile politice naţionaliste au fost luate cu asalt de grupuri înarmate de susţinători ai republicii, alcătuite din persoane fără o pregătire militară specială, susţinute de trupe ale gărzii civile fidele guvernului republican.
În aceste condiţii, Legaţia României din Madrid a rămas fără mijloace de comunicaţie directe cu Ministerul Afacerilor Străine de la Bucureşti, comunicarea făcându-se prin intermediul Legaţiei din Lisabona.
Redând o convorbire telefonică cu Constantin Zănescu, consilier la Legaţia României din Madrid, C.D. Zamfirescu, însărcinatul cu afaceri al României la Lisabona descria astfel situaţia din capitala spaniolă:
„Având în vedere teroarea dezlănţuită chiar pe străzi la Madrid şi ştiind că misiunile străine nu pot obţine de acolo convorbiri telefonice cu străinătatea, l-am chemat adineaori pe Zănescu la telefon care mi-a confirmat că este închis acasă şi că bande comuniste cutreeră tot oraşul cu tancuri şi automobile blindate împuşcând şi terorizând.
Comunicatele împărţite acolo fiind acele oficiale, impresiunea D-lui Zănescu este că mişcarea revoluţionară militară a eşuat, pe când din ziarele portugheze radio Maroc şi Sevila, ar rezulta că Spania dela Sud se află pe punctul reacţiunei militare, iar că la Barcelona insurecţiunea militară a fost înăbuşită.
Oricare va fi învingătorul, opiniunea în cercurile guvernamentale ca şi în cercurile bine informate ale numeroşilor refugiaţi spanioli şi confirmată de spusele D-lui Zănescu este că, va fi foarte greu să se evite după victoria oficială un crâncen război, din cauza cantităţii formidabile de arme şi muniţii distribuite zilele acestea, la populaţiunea civilă de către Guvern, care încă de acum ar fi pierdut controlul masei populare mânată de şefii comunişti oculţi”.
La o săptămână după declanşarea luptelor, corespondenţa Legaţiei din Madrid încă se purta telefonic, prin intermediul Legaţiei din Lisabona care transmitea mai departe informaţiile Centralei Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti.
În Madrid, situaţia era în continuare dominată de haos în condiţiile în care guvernul republican nu reuşea să-şi impună autoritatea, masele înarmate, conduse de comunişti, alimentând dezordinea din capitala spaniolă.
Cuprinse de fervoarea revoluţionară, antinaţionalistă şi antimilitaristă, grupuri de civili înarmate au încălcat regulile diplomatice, pătrunzând în localurile Ambasadei chiliene şi Legaţiei poloneze, în căutarea refugiaţilor cu simpatii naţionaliste ce căutau să-şi salveze viaţa la adăpostul teritoriilor şi drapelelor străine.
Într-o asemenea ciocnire, a fost rănit secretarul Legaţiei Egiptului.
În această situaţie, şefii misiunilor diplomatice au întreprins un demers colectiv cerând guvernului spaniol garantarea siguranţei personalului şi imobilelor misiunilor străine, precum şi a supuşilor străini, siguranţa comunicaţiilor telefonice şi telegrafice, precum şi deblocarea conturilor bancare diplomatice.
Spania urma să cadă sub influenţa sovietică
Localul Legaţiei României nu suferise pagube, deşi se afla în imediata vecinătate a unor cazărmi, iar personalul legaţiei pregătise localul pentru a putea găzdui supuşii români şi alţi eventuali refugiaţi în condiţiile în care teatrul de operaţiuni militare se apropia de capitala spaniolă. Impresia diplomaţilor străini din Madrid era că dacă rebeliunea militară nu ar învinge, Spania urma să cadă sub influenţa sovietică.
La declanşarea războiului civil în clădirea Legaţiei României din Madrid s-au refugiat 690 de persoane de diverse profesii şi categorii sociale (civili, militari, politicieni, tineri, bătrâni, femei şi copii) care, în condiţiile represiunii republicane împotriva presupuşilor suporteri ai naţionaliştilor, se temeau să nu-şi piardă viaţa din cauza originii lor sociale, simpatiilor sau opţiunilor lor politice .
Pentru că numărul refugiaţilor depăşea cu mult posibilităţile materiale şi financiare ale Legaţiei de a-i întreţine iar ieşirea de sub protecţia României ar fi însemnat moartea sigură a acestora, se impunea evacuarea cel puţin a unei părţi a refugiaţilor.
Conducătorul Legaţiei României din Madrid, consilierul Constantin Zănescu, numit mai târziu însărcinat cu afaceri şi ministru plenipotenţiar, a făcut tot ce era cu putinţă, pentru a asigura ieşirea din Spania a acestor refugiaţi, precum şi a altora, aflaţi la alte legaţii.
Acesta s-a deplasat în iunie 1937 la Valencia (pe atunci sediul Guvernului republican) unde a izbutit a ajunge la un acord cu autorităţile republicane în vederea transportării până la Valencia – de unde urmau a fi îmbarcaţi pe vase franceze şi engleze – a femeilor, copiilor şi a bărbaţilor de peste 40 de ani.
În acest scop s-a cerut şi concursul guvernului francez.
Cu toate acestea, evacuarea nu s-a putut face decât cu mari greutăţi. Pe de o parte lipsa mijloacelor de comunicaţie (transportul trebuia să se facă cu automobile şi autocamioane, din cauza întreruperii legăturilor feroviare) iar pe de altă parte, impasibilitatea şi reticenţa, dacă nu ostilitatea, autorităţilor republicane faţă de demersul diplomatului român, au avut ca rezultat că până 30 septembrie 1937 nu au putut părăsi Spania decât 300 de persoane din cele 690 refugiate în Legaţiunea României din Madrid.
Ulterior, în cursul anului 1938, au mai fost evacuaţi 187 de persoane .
În aprilie 1938, Ducele de Alba, Agentul Guvernului Naţionalist de la Londra, a intervenit pe lângă ministrul României din Anglia, arătându-i necesitatea de a evacua cât mai repede refugiaţii aflaţi încă sub ocrotirea Legaţiei României din Madrid, situaţia lor devenind din ce în ce mai dificilă.
Diplomaţii români au început tratativele cu guvernul republican spaniol pentru a permite evacuarea refugiaţilor aflaţi sub protecţia românească.
Guvernul republican a admis necesitatea unui acord de principiu în chestiunea evacuării refugiaţilor din toate legaţiile străine din Madrid, acordându-se prioritate asupra schimbului de prizonieri de război sau de ostatici politici.
S-a convenit ca pentru înlesnirea evacuării să se stabilească două puncte de trecere pe frontul de la Madrid, sub controlul comisiei internaţionale de aplicare a hotărârilor Comitetului Internaţional de la Londra privind neintervenţia în Războiul civil din Spania, sub conducerea generalului britanic Chetwood.
Acest plan era de fapt inaplicabil deoarece nu se găsea în teritoriul naţionalist un număr suficient de refugiaţi care să dorească reîntoarcerea în zona republicană .
În contextul succeselor militare ale naţionaliştilor din cursul anului 1938, problema recunoaşterii „de jure” a guvernului generalului Franco de către guvernul român devenise de actualitate.
Considerente de ordin diplomatic, militar, cât şi de politică internă, impuneau recunoaşterea oficială a guvernului naţionalist spaniol de către România, mai ales în condiţiile în care unele ţări aliate, precum Polonia şi Cehoslovacia, declanşaseră şi ele negocieri în acest sens.
Dacă din punct de vedere al angajamentelor internaţionale ale României nu existau probleme, chestiunea celor 210 refugiaţi rămaşi în Legaţia României din Madrid constituia un serios impediment privind recunoaşterea „de jure” a guvernului naţionalist.
Cu toate demersurile făcute atât de guvernul român cât şi de Comisia internaţională de la Pau, prezidată de generalul englez Chetwood, nu s-a ajuns la vreun rezultat practic în ceea ce priveşte evacuarea refugiaţilor de la Legaţia României din Madrid.
Pe când alte ţări obţinuseră acordul guvernului republican privind evacuarea refugiaţilor spanioli cărora le acordaseră dreptul de azil, România nu a putut obţine acest lucru.
Teza republicanilor era că pentru fiecare refugiat din legaţii guvernul naţionalist să elibereze câte un deţinut politic sau un prizonier de război. Pe de altă parte, guvernul naţionalist susţinea că refugiaţii din legaţii nu pot fi catalogaţi nici drept prizonieri de război, nici drept deţinuţi politici, şi deci nu se puteau face schimburi individuale.
Oferta lui Franco
Totuşi, Generalul Franco oferise un număr global de circa trei mii de suporteri ai republicanilor aflaţi în zona naţionalistă în schimbul acestor refugiaţi.
Guvernul republican pretindea că refugiaţii din legaţii sunt toţi personaje importante şi a refuzat acest schimb global, cerând lista nominală a persoanelor propuse la schimb spre a aprecia de la caz la caz, dacă se putea admite acest schimb.
De fapt, guvernul republican căuta să prelungească aceste negocieri cât mai mult timp, având convingerea că, din raţiuni umanitare, multe state nu vor putea recunoaşte „de jure” guvernul generalului Franco atât timp se mai aflau încă refugiaţi la legaţiile străine din Madrid.
Pentru România, ca şi pentru alte state, trebuia rezolvată într-un fel sau altul această chestiune umanitară înainte de recunoaşterea „de jure” a guvernului naţionalist.
Mai multe soluții
Agentul român de la Burgos, sub influenţa exercitată de guvernul naţionalist spaniol de a fi recunoscut „de jure” de către România, propunea mai multe soluţii privind rezolvarea problemei refugiaţilor de la legaţia română:
„1. Un demers energic al Guvernului Român pe lângă Guvernul Republican, cerând ca aceşti refugiaţi să fie transportaţi până la Valencia şi de acolo îmbarcaţi pe un vas românesc sub ocrotirea Însărcinatului cu Afaceri dela Madrid, garantându-se că ei vor rămâne pe teritoriul român până la terminarea războiului civil.
- Se poate asemenea face un demers colectiv al tuturor Puterilor care au refugiaţi în legaţiunile dela Madrid spre a cere evacuarea în masă a lor.
- Se pot folosi concomitent bunele oficii ale Comisiunei dela Pau pentru schimbul acestor refugiaţi pe o bază mai acceptabilă decât aceia propusă de republicani.
- În sfârşit, şi cred că este singura soluţie posibilă în împrejurările actuale, se poate ruga o altă legaţiune care ar rămâne la Madrid, de exemplu cea Chiliană, să ia sub protecţiunea ei pe aceşti refugiaţi; bine înţeles Guvernul Român obligându-se a contribui ca şi până acum la întreţinerea lor, dacă este cazul.
Această ultimă procedură este cea mai normală şi cea mai conformă Dreptului Internaţional deoarece ea s-a aplicat deja la Madrid şi se aplică întotdeauna când un Stat ne mai având relaţiuni cu altul însărcinează o Putere amică cu protecţia intereselor şi resortisanţilor săi. (Uruguayul a cedat refugiaţii săi Legaţiunei Chiliene).
Dacă eventual Legaţiunea Chiliană ale cărei simpatii pentru republicani sunt bine cunoscute, ar refuza să acorde protecţia refugiaţilor dela Legaţiunea României s-ar putea găsi oricare alt Stat Sud-American care să o facă.
Ar trebui însă trimese Domnului Ministru Zănescu instrucţiuni detaliate pentru rezolvarea acestei chestiuni în termenul cel mai scurt posibil.
În caz contrariu Guvernul Regal se va izbi veşnic de problema refugiaţilor dela Madrid şi nu va putea proceda la momentul oportun la recunoaşterea Guvernului Generalului Franco decât cu riscul de a sacrifica câteva sute de nevinovaţi”.
Însărcinatul cu afaceri de la Madird, Constantin Zănescu, a răspuns că, date fiind condiţiile date singura soluţie ce putea asigura protecţia refugiaţilor spanioli era rămânerea pe loc, a sa şi a personalului Legaţiei, cu toate riscurile ce le presupunea aceasta în condiţiile iminentului atac general naţionalist împotriva oraşului asediat de trei ani .
Guvernul român a recunoscut „de jure” guvernul naţionalist spaniol la data de 23 februarie 1939.
Aceasta recunoaştere a fost adusă în mod formal la cunoştinţa guvernului generalului Franco la acea dată.
De comun acord, s-a hotărât însă că această decizie nu va fi făcută publică, din cauza pericolului pe care o asemenea ştire ar fi reprezentat-o pentru numeroşii refugiaţi naţionalişti adăpostiţi la Legaţia României din Madrid .
Instrucțiunile lui Gafencu
La începutul anului 1939 devenise evident că fie armata republicană va capitula necondiţionat, fie că va fi înfrântă într-o bătălie, ocuparea Madridului era iminentă.
În aceste condiţii, Ministerul Afacerilor Străine de la Burgos se temea ca într-o reeditare a episodului refugierilor colective în ambasade, din 1936, nu cumva în ultimul moment să se refugieze în Legaţia României din Madrid simpatizanţi ai republicanilor.
Guvernul naţionalist spaniol nu recunoştea dreptul de azil şi considera că din ziua de 23 februarie 1939 – când i se comunicase în mod oficial recunoaşterea „de jure” din partea României – reprezentanţa diplomatică română din Madrid a încetat de a mai avea fiinţă legală.
Nu se contesta caracterul de exteritorialitate, de care se bucura localul legaţiei din Madrid, dar guvernul naţionalist spaniol nerecunoscând dreptul de azil, expunea grav pe membrii legaţiei noastre, daca vreun republican s-ar fi refugiat, cerând protecţia românească .
În aceste condiţii, instrucţiunile ministrului român al Afacerilor Străine, Grigore Gafencu, dovedind o admirabilă consecvenţă, precizau clar:
„Totuşi, dacă veţi afla că în turburarea care precedă în asemenea cazuri ocuparea oraşului, s-au refugiat în Legaţiunea noastră unele elemente republicane, veţi depune toate silinţele pe lângă Guvernul din Burgos ca, ţinând seama de serviciile pe care Legaţiunea noastră i le-a adus adăpostind un număr atât de însemnat de refugiaţi naţionalişti, să respecte dreptul de azil în aceiaşi măsura ca Guvernul republican”.
În urma ocupării Madridului, la sfârşitul lunii martie 1939, de către trupele franchiste, recunoaşterea „de jure” a guvernului naţionalist spaniol de către guvernul român a dobândit un caracter public iar problema celor 223 de refugiaţi a încetat, după aproape trei ani, timp în care membrii Legaţiei României din Madrid, cu preţul insecurităţii propriilor lor persoane, le oferiseră protecţia drapelului românesc, care pentru miile de refugiaţi spanioli a însemnat poate diferenţa între viaţă şi moarte.
La 1 octombrie 1939 Constantin Zănescu a fost numit în funcţia de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Cairo.
O notă nedatată (elaborată ulterior datei de 22 iunie 1940 şi până la data de 6 septembrie 1940), semnată V. Anastasiu, atestă faptul că:
„Domnul Constantin ZĂNESCU, Ministru la Cairo şi Domnul Ion MĂLDĂRESCU, Secretar pe lângă Legaţiunea din Cairo au cerut printr’o telegramă adresată acestui Departament să fie admişi în Partidul Naţiunii”.
La 6 noiembrie 1940, Constantin Zănescu era rechemat în Administraţia Centrală a Ministerului Afacerilor Străine, începând cu data de 15 decembrie 1941.
Ulterior, Constantin Zănescu a cerut amânarea plecării invocând dificultatea asigurării mijloacelor de transport iar la 4 februarie 1941, misiunea sa a fost prelungită până la 1 octombrie 1941, când a fost rechemat în ţară definitiv.
Grav bolnav, Constantin Zănescu a revenit în ţară, împreună cu soţia, abia în luna februarie 1942, din cauza războiului. Începând cu 1 mai 1943, diplomatul a fost pensionat.
Constantin Zănescu a fost însă rechemat în activitate ca delegat cu supravegherea Diviziunii Politice, Diviziunii Protocolului şi Diviziunii Administrative, Consulare şi Judiciare (5 februarie 1947) și a fost numit Secretar General al Ministerului Afacerilor Străine (28 martie 1947). Constantin Zănescu a îndeplinit această funcţie până la data de 11 noiembrie 1947, când şi-a depus demisia din funcție. Peste patru zile era pensionat, cu ocazia epurării totale a „vechilor diplomaţi”.
Comprimarea
În calitatea de Secretar General, pe parcursul anului 1947, i-a revenit sarcina de a duce la îndeplinire hotărârile administrative succesive de „comprimare” ale cadrelor ministerului – eufemism folosit pentru excluderea „vechilor diplomaţi burghezi” din minister, pe parcursul comunizării ţării.
La 4 septembrie 1947 a primit o „NOTĂ către Domnul Secretar General Constantin ZĂNESCU”, cuprinzând următoarea listă: DAIANU IOACHIM – Prim Consilier de Legaţie, VLASIU MARINA – Referent titular, DAN TELEMAC – Subdirector, DAN GRIGORE – Subdirector, TOTOIU GEORGETA – Şef de Serviciu, BIBESCU VASILE – Şef de Serviciu.
Pe acest document cu antetul Preşedenţiei Consiliului de Miniştri, nesemnat, Secretarul General a scris următoarea rezoluţie: „Primită la 4 Sept 1947 ora 10,30 – Se va şterge de pe lista de comprimare următoarele 6 persoane. (ss) Zănescu”.
Nu sunt foarte clare legăturile lui Constantin Zănescu cu liderii comuniștilor români dar este plauzibil că vulnerabilitățile de la începuturile carierei, atitudinea sa echidistantă din timpul războiului civil spaniol și protecția umanitară acordată unor republicani spanioli au justificat încrederea acordată.
În ceea ce privește motivația sa personală, probabil că Zănescu nutrea o sinceră frustrare față de unii colegi, diplomați de carieră provenind din mediul aristocratic, mereu avantajați la numirea în funcții, precum și față de modul în care a fost tratat la începutul și sfârșitul carierei sale profesionale. Din toate aceste motive, Constantin Zănescu, copistul ajuns secretar general, ar merita o monografie dedicată!
Articol preluat de pe pagina de Facebook a Arhivele Diplomatice ale MAE
