În 1966, Mao Tse Dun, liderul Republicii Populare Chineze, a anunțat o „Revoluție Culturală”, al cărei scop era întărirea entuziasmului revoluționar și vigoarea socială.
Soția lui Mao, Chiang Chiang, a fost numită ministru neoficial al Culturii.
Orice operă culturală din orice domeniu – muzică, literatură, film, teatru – era interzisă dacă nu avea conținutul ideologic necesar.
La începutul anilor 1970, totuși, China era dornică să își îmbunătățească relațiile cu Occidentul, deoarece economia sa dădea semne de epuizare, dar și din cauza acutizării relațiilor cu Uniunea Sovietică, ajunse până în pragul unui conflict militar.
Vizita lui Richard Nixon în China (foto), în 1972, a reprezentat un element crucial în deschiderea dorită de Beijing.
În octombrie 1976, Revoluția Culturală a fost declarată oficial închisă, iar anunțul din mai 1977 despre ridicarea interdicției asupra operelor lui William Shakespeare a fost dovada cea mai clară.
Dat fiind că pericolul ideologic al lui Shakespeare pentru regimul comunist asiatic era practic nul, însă simbolistica gestului era foarte mare, decizia Beijingului a fost una abilă.
Pentru a-și dovedi bunăvoința, China a anunțat că o ediție în limba chineză a operelor complete ale Bardului de la Stanford se afla în pregătire și urma să apară imediat.
