Cum erau văzuți în societate veteranii dependenți de opiacee după Războiul Civil American?
Când veteranii din Războiul Civil American s-au întors acasă, unul dintre obstacolele întâmpinate de mulți dintre ei în calea reintegrării în viața civilă a fost dependența de opiacee. După cum scrie istoricul Jonathan S. Jones, acest lucru a fost agravat de o societate care vedea dependența sub forma unei înrobiri înjositoare.
Înainte de Războiul Civil, scrie Jones, medicii americani prescriau opiacee, inclusiv opiu, morfină și laudanum, pentru o gamă vastă de afecțiuni, de la răni dureroase la intestine slăbite și febră. Cu toate acestea, medicii, precum și mulți membri ai publicului larg, erau conștienți de pericolele acestor medicamente. Un articol din 1849 din Scientific American descria bărbații dependenți ca fiind „gata să-și vândă soțiile și copiii, trupul și sufletul pentru continuarea plăcerii lor mizerabile și trecătoare”.
„De-a lungul anilor, consumul de opiacee poate duce la epuizare, impotență, declin fizic și faliment financiar”
Medicii au recunoscut că aceste medicamentele erau cel mai bun remediu pe care îl aveau la îndemână pentru multe probleme grave. În special pe câmpurile de luptă ale Războiului Civil, aceștia nu au avut de ales decât să ofere opiacee soldaților care, de altfel, ar fi fost inutili din cauza durerii, a vărsăturilor sau a altor afecțiuni. Unii soldați luau opiacee înainte de luptă pentru a-și calma emoțiile.
După încheierea războiului, scrie Jones, o parte dintre veterani au continuat să folosească drogurile pentru a trata probleme cronice de sănătate care au persistat ani de zile după ce au servit în armată. Mai mult, unii s-au obișnuit să folosească opiacee ca antidot la agitația emoțională sau la oboseală. Rata de dependență de opiacee a crescut brusc după război – de la mai puțin de un caz la 1.000 de americani în 1842 la 4,59 în 1890, potrivit unui raport. Creșterea a fost pronunțată în special în rândul femeilor albe, dar și veteranii au constituit o parte semnificativă a acestei intensificări.
Mulți observatori au dat vina pe doctorii din armată pentru valul de veterani dependenți, care, după cum a sugerat un chirurg al Uniunii, „doreau să scape de probleme cu ajutorul facil al unui agent care le alina durerea”. Totuși, acest lucru nu însemna că veteranii scăpau de vinovăție. Conform regulilor masculinității din secolul al XIX-lea, incapacitatea de a suporta durerea era codificată drept o slăbiciune.
„La fel ca și beția obișnuită, a fi „înrobit” de opiacee însemna a fi dependent de droguri, o stare în antiteză cu idealurile larg răspândite de masculinitate și moralitate, care cereau independență, stăpânire de sine și sobrietate”, scrie Jones.
Totodată, „statutul de dependenți i-a lăsat adesea pe veterani fără pensii și alte beneficii”, afirmă Jones
Locuințele speciale pentru veterani excludeau cererile pentru persoanele care consumau orice fel de substanțe toxice. Unii consumatori de opiacee se strecurau prin filtrul de selecție, dar dacă erau descoperiți mai târziu, puteau fi catalogați drept nebuni și internați în aziluri psihiatrice.
Un incident elocvent a avut loc după ce un veteran din Indiana pe nume Clinton Smith a murit din cauza unei supradoze în 1884. Congresul i-a acordat văduvei sale o pensie specială. Președintele Grover Cleveland a respins această pensie, condamnându-l pe Smith ca fiind un om „intempestiv”. Mulți colegi veterani, prieteni și membri ai familiilor acestora au fost îngroziți de lipsa de respect a președintelui, dar, în general, opinia publică a fost de partea lui Cleveland. Dependența l-a făcut pe Smith genul de om alături de care puțini ar fi putut empatiza, chiar și după moartea sa.
