Pe plan, sunt marcate ulițele podite și nepodite, biserici, mănăstiri, case boierești. Pe harta originală au fost marcate 27 de edificii pe care Sulzer le-a considerat mai importante.
În cartea sa, Sulzer menționează existența a 60 de biserici, majoritatea din lemn.
Pe lângă acestea, printre clădirile mai cu vază, erau așa numitele hanuri și biserici, ridicate de diferiți Domnitori, care au fost înconjurate cu ziduri înalte, de apărare.
Casele din oraș aveau un singur etaj, iar camerele de locuit erau „așezate în dosul unui culoar boltit susținut de coloane”.
Conform planului lui Sulzer, în zona centrală a orașului se găseau 11 biserici: Biserica Palatului, Biserica Banului Dudescu, Biserica Antim, Biserica Franciscanilor (Bărăția), Biserica Sf. Nicolai (din Lipscani), Biserica lui Ghica, Biserica Crețulescului, Biserica Nemților, Biserica Luterană, Biserica Sf. Elefterie, Biserica Sf. Nicolae Dintr-o Zi.
În oraș existau 10 mănăstiri:
Mănăstirea Sf. Spiridon cel Nou, Mănăstirea Radu Vodă, Mănăstirea Văcărești, Mănăstirea Sf. Gheorghe cel Nou, Mănăstirea Colțea, Mănăstirea Sf. Sava, Mănăstirea Sf. Ion, Mănăstirea Sf. Spiridon cel Mic, Mănăstirea Mihai Vodă, Mănăstirea Cotroceni, Mănăstirea Sf. Gheorghe cel Vechiu.
Proprietățile boierești din centrul orașului aparțineau boierului Dudescu și banului Craiovei. Acestea sunt marcate astfel: Casa Banului Dudescu, Casa lui Ghica Banul Craiovei, Casa Beilicului.
Sulzer marchează pe hartă proprietățile domnitorului: Palatul Nou (Curtea Arsă), Curtea Veche și Biserica Domnească, Palatul Brâncovenesc, Casa Colfescului (Palatul Domnesc).
Tot de pe harta lui Sulzer aflăm poziționarea Spitalului Colțea și a Mitropoliei.
Mitropolia se găsea „pe un deal, de unde se vede tot Bucureștiul”.
În 1861, într-un studiu despre București, Dimitrie Berindei a reprodus planul lui Sulzer și a mai adăugat încă 5 construcții: biserica Sf. Gheorghe-Vechi, biserica Sărindar, hanul lui Constantin Vodă, hanul lui Șerban Vodă, casa Colfescului.
Orașul era delimitat de la nord-vest la sud-est de Dâmbovița.
În partea de nord a Capitalei, existau trei drumuri de ieșire din oraș: drumul Brașovului (Podul Mogoșoaiei), drumul Fierăstrăului (Calea Dorobanților) și drumul către Fundeni Afumați (Podul Târgului de Afară, în ziua de azi, Calea Moșilor).
În sudul orașului se găsea Mănăstirea Văcărești, de unde pleca hotarul estic către nord, paralel cu Podul Târgului de Afară.
Acest hotar trecea prin mahalalele Dobroteasa, Văcărești și Lucaci. Exista și aici un drum de ieșire din oraș, „drumul spre Dudești”.
Drumul spre Măgurele pleca din sudul orașului, din dreptul bisericii Antim.
Drumurile de acces în oraș (drumul Brașovului, drumul Fierăstrăului, drumul către Fundeni-Afumați, drumul spre Măgurele și drumul spre Dudești) erau podite cu scânduri de stejar.
Când ploua, aceste ulițe deveneau impracticabile.
Conform planului lui Sulzer, exista un dezechilibru semnificativ între numărul de construcții aflate la dreapta Dâmboviței și cele de la stânga râului.
Planul lui Fr. Sulzer din 1781 – dupa Dim. Berindei la 1861 – Bucuresti 1781
La dreapta Dâmboviței (privind de la nord la sud), existau doar trei construcții: Palatul cel Nou – Curtea Arsă cu biserica domnească, Mănăstirea Mihai Vodă și Mănăstirea Cotroceni.
În Istoria Daciei Transalpine, Sulzer povestește despre modul în care a fost construit „noul palat domnesc de la București”.
Planul palatului era „proiectat într-un mod prea gospodăresc”. După tocmelile boierilor, care nu erau de acord cu investirea unor sume semnificative în construcția reședinței domnești, lucrările de execuție au fost încredințate unui mecanic italian, Macri.
Palatul era „întru totul mai neregulat și mai rău decât orice locuință de boier”.
Tot de la Sulzer aflăm că avea forma unui „octogon cu opt, poate chiar 12 unghiuri”.
Palatul era făcut din „cărămidă foarte regulată și frumoasă”.
Lemnul cumpărat pentru executarea lucrării nu a fost suficient, prin urmare, ușile, ferestrele și podeaua „nu erau executate în chipul cel mai potrivit”.
Amplasarea noului palat de „partea cealaltă a Dâmboviței” este confirmată și de Jenne-Lebprecht, care a realizat mai multe călătorii în Țările Române, între 1785 și 1788.
Tot Sulzer povestește despre necesitatea construirii „unui canal pe Dâmbovița contra inundațiilor, numit răstoacă”.
Scopul acestui sistem era „să tragă apa din râu”. În lucrarea lui Sulzer nu se menționează exact locul unde urma să se construiască canalul și nici nu știm dacă s-a realizat vreodată.
Planul nu redă exact clădirile din centrul orașului, și nici cursul Dâmboviței, fapt certificat de hărțile militare ale Bucureștilor realizate de austireci și ruși, dar descoperite de istoricii români mult după publicarea planului lui Sulzer.
Sursa: Ana-Maria LEPĂR, Documente cartografice despre București la finalul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea (1774-1848)
