Cum a fost folosită starea de asediu în România interbelică pentru a mima apărarea democrației parlamentare
În spațiul românesc, starea de asediu a devenit constituțională abia prin adoptarea Constituției din 1923, deși încă din timpul lui Cuza existau măsuri legislative de acest tip, prin legea din 10 februarie 1864. În interbelic, starea de asediu a fost instituită de multe ori, existând, uneori, și temeiuri legitime: evenimentele din 1920, cum ar fi greva generală din octombrie sau Atentatul de la Senat din decembrie, apoi, la sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930, au avut loc alte greve, în contextul crizei economice, cea de la Lupeni din 1929 și cea de la Grivița din 1933.
În România, starea de asediu a fost instituită în perioada 1916-1928 și 1933-1938. În prima parte, starea de asediu a fost introdusă în contextul participării țării la Primul Război Mondial, în 1920 menținându-se doar în zonele de frontieră. Evenimentele din 1920 au determinat guvernul să reintroducă starea de asediu în București și cenzura în tot teritoriul, această stare de lucruri existând până în 1922. Din 1922 până la venirea la putere a PNȚ-ului, starea de asediu totală sau parțială s-a menținut continuu. Țărăniștii, confruntați cu evenimentele de la Grivița, au fost nevoiți să reintroducă starea de asediu, deși o contestaseră în perioada opoziției.
După asasinarea prim-ministrului I.G. Duca, a fost emis un Jurnal al Consiliului de Miniștri nr. 1544/30 decembrie 1933, prin care se stipula că guvernul putea prelungi cu șase luni decizia instaurării stării de asediu, la care putea recurge acum în mod direct. Din 16 martie 1934, prin urmare, starea de asediu a fost prelungită continuu, din șase în șase luni, până în 1938, când, odată cu instaurarea dictaturii carliste, starea de asediu a devenit permanentă.
Dincolo de actele subversive care ar fi putut amenința existența statului român, starea de urgență a fost instituită adesea în mod excesiv, drepturile fundamentale fiind reduse, democrația, suspendată, activitatea partidelor, limitată, toate acestea în favoarea partidului de guvernământ, care adesea mima apărarea constituționalismului. Presa, care era în cea mai mare parte aservită partidelor, exagera pericolul ingerințelor externe, frica și propaganda anticomunistă limitând acțiunile sindicatelor și ale socialiștilor care se delimitau, în fond, de PCdR și de ideologia marxist-leninistă.
Constantin Argetoianu, un important om politic al interbelicului și un om de culise, sintetiza în memoriile sale rolul stării de asediu și al cenzurii: ,,Pentru ca cele ce trebuia să urmeze să nu poată fi răstălmăcite și comentate în ziare ad-hoc tipărite în provincie”.
