Memoriile lui Constantin Dobre, liderul grevei minerilor din Valea Jiului – Lupeni, august 1977. Întâlnirea cu Nicolae Ceaușescu
Anul 1977 a fost un an greu pentru economia României. Urmările crizei energetice mondiale începută în 1973-74 încă erau resimțite pe deplin, iar cutremurul din 4 martie 1977 a îngreunat și mai mult situația. În pofida acestor greutăți, Ceaușescu nu a acceptat reducerea cifrelor de plan și insista ca toți indicatorii stabiliți anterior să fie îndepliniți.
Pe 30 iunie 1977 a fost adoptată Legea nr. 3 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială, care interzice plata simultană a salariului și pensiei de invaliditate (erau mulți mineri care au ieșit la pensie cu grad de invaliditate III, și mai lucrau în mină), și prevedea schimbarea limitei de vârstă de pensionare a minerilor de la 50 la 52 de ani. Tot în aceeași perioadă programul de lucru a fost mărit de la 6 la 8 ore.
Greva propriu-zisă a început la Mina Lupeni pe 1 august 1977 și a fost încheiată pe 3 august 1977
„El nu se manifesta în nici un fel, doar mă privea foarte atent și gata să intre în acțiune. Chiar și în timpul busculadelor provocate de furia masei de mineri protestatari, când individul s-a ales cu o rană deschisă deasupra ochiului stâng din care-i curgea o dâră de sânge (probabil fusese lovit cu capul de peretele gheretei), nu am fost scăpat de privirea-i atentă.
Pe cozorocul de ciment de deasupra gheretei portarului, în spatele și pe lateralele terasei de pe cabina portarului, se aflau mineri protestatari. Privind în jurul locului unde m-am aflat, după ce Ceaușescu a urcat pe terasa de deasupra gheretei portarului, vedeam o nemărginită mulțime de mineri și cetățeni ai Văii Jiului dintre care sute se aflau în copaci, pe garduri, pe stâlpi, pe depozitul de lemne aflat la mică distanță si pe toate clădirile din apropiere. Într-adevăr, Ceaușescu și ai lui erau prinși între mineri ca într-un clește.
Ceaușescu, așezat în stânga mea, era de înălțime mijlocie, îmbrăcat într-un costum pe fond de culoare deschisă și cadrilat cu pătrate ce erau marcate pe laturile verticale și orizontale de linii de un albastru discret. Toată suprafața de pe umeri și partea de sus a hainei erau pline de mătreață. Cu toate că vremea era toridă, Ceaușescu era încălțat cu ghete maronii de genul acelor încălțări militare pentru ofițeri. Pe sub haină avea o helancă de un alb intens, închisă pe partea stângă a gâtului cu un fermoar abia vizibil, foarte îngust și tot de culoare albă, dar parcă mai închis la culoare decât helanca. Avea părul ușor ondulat, unsuros, plin de mătreață și pieptănat spre spate. Avea ochii obosiți, încețoșați, apoși și cu urdori la ambele extremități. Avea buzele destul de proeminente, udându-și-le frecvent cu saliva de pe vârful limbii. La ambele colțuri de la gură erau formate bobițe proaspete și uscate de mucoasă albă.
Ceaușescu trăda o stare vizibilă și amalgamată de nervozitate, îngrijorare, agresivitate și viclenie. I se citea pe față uluiala și îngrijorarea față de modul cum a fost primit. N-am văzut nimic la el din descrierile propagandistice de individ dârz și curajos. Încă de la apariția lângă mine și la auzul asurzitor și repetat de scandare a lozincii „Nu intrăm în mină!”, Ceaușescu își frământa mâinile, se legăna pe un picior și pe altul și privind întrebător către oamenii lui, parcă cerând ajutor, se văicărea gângăvit continuu și cu vocea joasa astfel:
„Cecece…ce eeeee? Cecece…ce fff…faaaceee? Nununu…nu intlaaaaț în miiiină? Pppp…păi sss…să șșș…știi tototo…toalășe ccc…că șșș…șchimbam fff…foaia!” („Ce e? Ce face? Nu intrați în mină? Păi să știi tovarășe că schimbăm foaia!” – nota mea).
Am fost și rămân convins că poticneala, gângăveala și bâlbâiala lui Ceaușescu s-au datorat impactului teribil produs asupra lui de îndrăzneala, hotărârea și agresivitatea minerilor. Nenumăratele deficiențe: lipsa de logică și de coerență, agramatismul, lipsa de agilitate mentală și spontaneitate etc., combinate cu megalomania, viclenia, aroganța, demagogia și extrema sensibilitate la lingușeli și laude, erau proprii și tipice individului prost și lipsit de o educație elementară. Colac peste pupăză, Ceaușescu era peltic la limba, mânca din litere și pocea cuvintele. Am remarcat foarte clar că Ceaușescu nu putea să pronunțe litera r. Se auzea mai mult litera l în loc de r. Chiar și atunci când se străduia să pronunțe litera r se îneca, strâmba și până la urmă tot un fel de l îi ieșea din gură. Mai pe scurt și intrând în limbajul lui Maniliuc, Ceaușescu era belit la minte și scrântit la limbă.
În timp ce masa de mineri îmi scanda numele, l-am surprins pe Ceaușescu că privea către mine pe furiș. Am schițat gestul de a mă apropia de microfoane. Aveam și mâna ridicată, pentru a indica minerilor că urma să dau citire revendicărilor. La gestul meu cu mâna ridicată începuse să se facă liniște, dar nu totală. Se mai auzeau scandări ale numelui meu din mulțimea aflată mai la depărtare de locul unde se aflau microfoanele.
În acel moment a țâșnit din spatele lui Ceaușescu primul-secretar al comitetului municipal de partid din Petroșani – Clement Negruț. Acesta s-a așezat în fata microfoanelor, cu intenția de a saluta tovărășește sosirea lui Nicolae Ceaușescu. Negruț a apucat să zică doar următoarele cuvinte: „Tovarăși, dați-mi voie ca în numele oamenilor muncii din Valea Jiului și al comitetului municipal de…”.
Acesta a fost întrerupt brusc de o mare și asurzitoare huiduiala, colorată cu înjurături, amenințări și reproșuri. Strigătele de furie și amenințare erau însoțite de securi vâjâite pe deasupra capetelor, busculade, grupuri de persoane călcate în picioare, copaci zgâlțâiți și garduri care pârâiau din cauza agitației. Cei mai afectați fizic (zgârieturi vizibile pe fețe, sufocări și probabil rupturi de oase) de agitația creată au fost cei care s-au aflat lângă ghereta portarului, poarta metalică de la intrarea în curtea minei și zidurile înconjurătoare. Îi vedeam și auzeam pe cei din fața gheretei cum strigau disperați să nu se mai împingă că se moare. Alții, aflați în spatele celor din fața gheretei, strigau la cei din față să-l arunce pe Clement Negruț în mulțime. Politrucilor de lângă mine li se citea consternarea pe fețe.
Negruț, fără să înțeleagă motivația agitației minerilor (probabil s-o fi gândit că minerii aveau ce aveau numai cu el) a revenit tremurând lângă Ceaușescu și i-a spus: „Tovarășe secretar general, permiteți să raportez: minerii doresc să le vorbiți. Vă rog să-i liniștiți că sânt în stare de orice”. După ce și-a rotit privirea la stânga și în spate, unde se aflau activiștii de partid și gărzile de protecție, Ceaușescu, vizibil înfricoșat și cu nelipsit-ui tic de umezire a buzelor cu vârful limbii, a făcut un pas înainte și bătând cu degetele de la mana dreapta în unul din microfoane a zis: „Tototo… toalăși, toto… toaaalăși!” („Tovarăși, tovarăși!” – nota mea).
Parcă lumea se mai liniștise puțin. Ceaușescu, „strateg și călit în lupte revoluționare” (după cum era descris în toată propaganda comunistă), și-a luat o mimă încruntată și bâlbâindu-se a continuat: „Toto… toalăși, vvv…vleț să mmm… m-ascultați?. Șșș… și eu aaa… am lll… luptat, ddd… da nnn… n-am fff… făcut cecece… ce-ați fff… făcut dududu… dumnevoastă. Și ccc… ca sss… să zic aaa…așa, cicici… cine nnn… nu vvv… vlea sss… s-asculte, sss… să ia o ppp…piatlă-n ggg…gulă!” („Tovarăși, vreți să m-ascultați? Și eu am luptat, da n-am făcut ce-ați făcut dumneavoastră. Și ca să zic așa, cine nu vrea să asculte să ia o piatră-n gură” – nota mea).
Toți minerii revoltați au înțeles că Ceaușescu cerea să fie ascultat și cine nu voia să asculte să ia o piatră-n gură. Până aici i-a fost cu bâlbâiala, pelticeala și insulta. Ceaușescu a fost huiduit și înjurat ca la ușa cortului. S-au auzit, foarte clar și repetat, înjurături și insulte minerești. Iată câteva exemple, reținute și consemnate de mine: „Tulai pe tine, bâlbâitule!”; „Aaaah, mâncați-aș gura cu securea!”; „Huooo, futuți casa-n cur de neam prost!”; „La munca de jos cu tine, băăă, dacă vrei pietroaie!”; „Măăă, pulifrici, apucanea-i de carici, ca să faci limbrici și să nu mai zici!”. Cele mai hazlii insulte batjocoritoare erau însoțite de prelungite hohote de râs.
În timp ce unii continuau să se ostoiască cu amenințările și injuriile la adresa lui Ceaușescu, marea majoritate a minerilor au început să-mi scandeze numele și să ceara să citesc lista de revendicări. Ceaușescu năucit, vizibil tremurând și arătând de parcă picase acolo de pe o altă planetă, s-a retras în mijlocul tovarășilor lui și cerea explicații: „Cecece… ce vol? Nnn… nu șșș… știu cecece… ce vol! Cecece… ce sss… stligă?” („Ce vor? Nu știu ce vor! Ce strigă?” – nota mea). Iată ce i-a răspuns Clement Negruț lui Ceaușescu: „Tovarășe secretar general, raportez. Minerul de aici (arătând cu mâna către mine) are ceva de spus. El are o lista cu doleanțe. Îi strig numele să le citească lista”. Adresându-i-se tot lui Ceaușescu, Ilie Verdeț l-a completat pe Negruț: „Este vorba de lista cu doleanțe pe care v-am înmânat-o la Petroșani. Ați făcut însemnări pe ea și ați pus-o în buzunarul de la haină”. Întorcându-se către mine și parcă abia atunci descoperind prezența mea, Ceaușescu mi-a zis: „Ppp… poftim tototo… toalășe lll… mmm… miclofon, cecece… cetește lll… lista. Lll… lepede, lll… lepede, uuu… unde țe lll… lista?” („Poftim, tovarășe, la microfon, citește lista. Repede, repede, unde ți-e lista?” – nota mea).
În timp ce îmi scoteam lista cu revendicări din buzunarul din dosul hainei mele de miner, am simțit cum eram împins ușor de la spate spre microfoane de către Ilie Verdeț. Aflat în fața microfoanelor, toți minerii care mă vedeau mi-au scandat frenetic numele. În timp ce eram aplaudat și ovaționat, mi-am mai aruncat câteva secunde ochii pe lista de revendicări. Din nou l-am auzit pe Ceaușescu văicărând-u-se: „Dedede… de ce nnn… nu cecece… cetește? Cecece… ce vvv… vlea să fff… facă cucucu… cu noi?”; Îii… îj bbb… bate jjj… joc ddd… de nnn… noi? Eee… e sss… selios ooo… ol nnn… nu eee… e sss… selios?”. („De ce nu citește? Ce vrea să facă cu noi? E serios ori nu e serios?” – nota mea). Și vulpoiul Verdeț m-a îndemnat la citirea listei: „Mă, om bun, nu auzi să citești odată lista aia. Nu se vede că minerii nu mai au răbdare? Vrei să se supere pe noi toți?”. Amuzat și zâmbind la auzul îndemnului lui Verdeț, am ridicat mâniile sus pentru a se face liniște.
În câteva zeci secunde s-a făcut o liniște totală. Minerii erau numai ochi și urechi. Pentru a-mi regla vocea, am tușit de două ori, cu mâna la gură, și înainte de a da citire listei cu revendicări am citit de pe o alta hârtie următoarea introducere: „Fraților, noi știm bine de ce ne aflăm aici. Ne aflăm aici pentru că nu mai putem răbda nedreptățile, umilințele și batjocora la care suntem supuși, zi de zi. Am ajuns în starea de sclavi! Ne-a ajuns cuțitul la os!”. După care, întorcând-u-mi ușor capul către Ceaușescu, am continuat: „Noi nu ne cerșim drepturile în genunchi și cu mâinile întinse, ca milogii. Noi ne cerem drepturile care ni se cuvin cu hotărâre, dârzenie și fruntea sus. Suntem hotărâți să nu intram în subteran până când nu vom obține tot ce ni se cuvine. Nu-i așa, fraților?”. Precizez că această introducere a fost scrisă de mine pe o bucățică de hârtie cu circa o ora înaintea sosirii lui Ceaușescu la Lupeni. După introducere, răspunsul minerilor a fost tulburător de emoționant.
S-a început cu scandarea repetată, din toate piepturile, a refrenului „Nu intrăm în mi-nă!” și terminând cu strigarea la unison a numelui meu. Privind la Ceaușescu și ai lui, aceștia arătau ca cei aflați sub influența unor narcotice puternice. Priveau către mulțime cu ochii holbați, fără să clipească și cu trupurile nemișcate. Dădeau impresia celor paralizați de groază și uimire. După circa 1-2 minute, am făcut semn cu mâinile către mineri să facă liniște pentru a da citire listei cu revendicări. Am citit, rar și apăsat, tot textul de pe hârtia cu revendicări. Am făcut o foarte scurtă pauză, de circa 2-3 secunde, între punctele revendicative citite.
La sfârșitul citirii listei cu revendicări, minerii au izbucnit din nou să-mi scandeze numele. În timpul acelor scandări ale numelui meu, m-am întors către Nicolae Ceaușescu, i-am înmânat lista după care citisem și i-am zis: „Acum e rândul dumneavoastră să ne spuneți ce aveți de zis”. Ceaușescu, parcă ieșit dintr-o transă prelungită, a primit lista pe care i-am înmânat-o și mi-a zis: „Mumumu… mulțumezc ddd… de iii… infolmale toto… toalase” („Mulțumesc de informare tovarășe” – nota mea). Odată ajuns în fața microfoanelor, Ceaușescu n-a fost lăsat să vorbească. Unii îl huiduiau, alții continuau să strige refrenul „Nu intrăm în mi-nă”, iar de la depărtare se auzea scandarea numelui meu.
Degeaba apelurile la liniște, cu mâinile ridicate din partea activiștilor aflați pe terasă, lângă mine.”
Urmările grevei
În perioada imediat următoare grevei nu au fost represalii. S-a hotărât ca până la 31 decembrie 1977 pensionarii de invaliditate care lucrează să-și păstreze atât pensia cât și salariul. Ceaușescu a ordonat să fie satisfăcute unele din promisiunile sale, respectiv reducerea zilei de lucru de la 8 la 6 ore, aprovizionarea magazinelor din zonă a fost îmbunătățită, dar revendicările referitoare la limita de vârstă de pensionare și programul de lucru nu sunt îndeplinite.
După sărbătorirea Zilei Minerilor pe 8 august, vor începe acțiuni crunte de reprimare împotriva participanților mai activi la grevă.
În prima etapă, au fost organizate ședințe de partid și de sindicat, în care greviștii au fost catalogați drept elemente anarhiste, declasate, „oameni de nimic”, „derbedei”, „impostori”, „infractori” etc. Greviștii care erau membri de partid au fost sancționați sau excluși din PCR.
Forțele de Securitate și Miliție din zonă au fost dublate, iar după 15 septembrie au fost desfășurate unități militare (inclusiv blindate) în preajma tuturor minelor din Valea Jiului.
Organele specializate ale Securității, Miliției și procuraturii, au efectuat recunoașterea minerilor care au participat în mod activ la grevă. Au fost chemați la sediul Securității unii ingineri și șefi de sectoare pentru a identifica cu ajutorul fotografiilor și înregistrărilor filmate făcute pe ascuns a celor cu rol important în grevă. Cel puțin 600 de greviști au fost interogați la sediul Securității din Petroșani
