După lovitura de forță din octombrie 1917, Lenin a fost nevoit să lupte pe mai multe fronturi: cu partizanii țarului răsturnat, cu naționaliștii, cu democrații, cu socialiștii.
De aceea, din 1918, a instaurat un comunism de război.
Naționalizând industria și comerțul, a dispus rechiziționarea întregii recolte a țăranilor. Măsurile sunt urmate de o foamete care provoacă mai multe milioane de morți și o prăbușire fără precedent a activității economice.
Revolta fierbe în rândurile soldaților fideli bolșevicilor.
Pe 28 februarie, marinarii din Kronstadt se revoltă în numele democrației și socialismului. Ei sunt masacrați de Armata Roșie a lui Troțki.
În raportul său din martie 1921, la Congresul al X-lea al PCUS, Lenin mărturisește:
„Acestea sunt faptele. Rusia este amenințată de foamete. Întreg sistemul comunismului de război a intrat în contradicție cu interesele țărănimii (…). Am mers prea departe cu naționalizarea comerțului și a industriei, cu blocarea comerțului local. Este posibil să restabilim într-o anumită măsură libertatea comerțului? Da, este posibil. Este o chestiune de măsură. Putem să facem câțiva pași înapoi, fără ca prin aceasta să afectăm dictatura proletariatului.”
În ciuda opoziției lui Troțki, principalul său adjunct, dictatorul sacrifică dogma marxistă acordând puțină libertate țăranilor, comercianților și micilor întreprinzători.
Însă a evitat o liberalizare a mecanismelor economice și a menținut intacte pârghiile dictaturii.
Pe 16 martie 1921, al X-lea Congres al Partidului Comunist adoptă raportul lui Lenin.
Statul rămâne proprietarul pământului și al mijloacelor de producție, păstrează controlul băncilor, al transporturilor, al comerțului exterior.
Marile industrii naționalizate sunt regrupate în mari companii de stat, care beneficiază de investițiile publice.
Pe lângă sectorul de stat, Noua Politică Economică permite deschiderea unui sector privat, restabilind libertatea comerțului interior.
Țăranii sunt primii beneficiari ai acestei reforme.
Încheierea rechiziționărilor și înlocuirea impozitelor forțate cu un impozit unic în natură, fixat în fiecare an, îi încurajează să-și investească surplusul.
În plus, un cod agricol dat anul următor, în 1922, permite satelor să redistribuie pământul și să stabilească modul de exploatare al acestuia pentru un randament optim.
Tot ca o politică de ameliorare a condițiilor de viață, industria grea lasă întâietatea industriei ușoare. Pe 7 iulie 1921, întreprinderile cu mai puțin de douăzeci de muncitori sunt deznaționalizate.
Comuniștii fac chiar apel la capitaliștii cinstiți, instituind pe 13 martie 1922 societățile mixte, cu capital jumătate de stat și jumătate de grupurile occidentale (mulți americani vor răspude favorabil apelului lui Lenin).
Ceva mai târziu, sectorul public însuși renunță la egalitatea salariilor în marile uzine și instaurează o ierarhie bazată pe competență.
Restaurând parțial economia de piață, Noua Politică Economică va salva puterea leninistă. Reușita sa este spectaculoasă. Țărani, comercianți și mici întreprinzători regăsesc gustul muncii și al comerțului.
Șomajul este resorbit.
Mai mult, comuniștii câștigă încrederea capitaliștilor americani. Capitaluri și tehnologie occidentală sunt investite în „patria comunismului real” pentru reconstruirea infrastructurilor.
Lenin moare în 1924, dar ideea lui continuă să dea roade.
Începând cu 1926, producția industrială depășește cu 8% nivelul de dinainte de război. Producția agricolă depășește și ea acest nivel în 1928.
Însă mulți comuniști, printre care Troțki, încep să se teamă că NPE, prin succesul său, va favoriza la orașe și sate apariția unei noi burghezii care, dornică de libertate, va răsturna regimul.
Este adevărat că țăranii înstăriți („kulacii”) ajung curând să reprezinte un sfert din populația agricolă.
În orașe, „nepmen”, întreprinzătorii care au știut să profite de pe urma Noii Politici Economice, subminează prin însăși existența lor fundamentele „dictaturii proletariatului”.
Stalin, devenit liderul atotputernic al URSS, se raliază partizanilor întoarcerii la marile principii ale comunismului pur.
Pe 1 octombrie 1928, el lansează primul plan cincinal (1928-1933), hotărât să distrugă definitiv capitalismul.
Planul prevede trecerea tuturor activităților economice în mâna statului, inclusiv agricultura. Astfel, sunt colectivizate pământurile sub forma unor cooperative uriașe – colhozurile, și a unor ferme model – sovhozuri.
Pe 6 ianuarie 1930, un decret pune capăt oficial Noii Politici Economice a lui Lenin.
Colectivizarea brutală a pământurilor va duce la o nouă prăbușire a producției și la perioade de foamete înspăimântătoare.
Peste acestea, se adaugă teroarea comuniștilor, care s-au temut întotdeauna că sărăcia ar putea răscula oamenii, dar nu au făcut nimic pentru a o eradica.
