Germanii profită de retragerea Rusiei pentru o ultimă ofensivă disperată pe frontul francez.
Încă din 8 noiembrie 1917, adică a doua zi după ocuparea de către bolșevici a centrelor vitale din Petrograd (Sankt-Petersburg), Lenin semna un decret care propunea o „pace fără anexări” tuturor beligeranților.
Însă acest decret, aparținând unui agitator cu o putere incertă, rămâne literă moartă.
Pe 15 decembrie 1917, Lenin cere armistițiul, pentru a-și surprinde compatrioții care doreau să continue lupta, inclusiv pe colegii săi de partid.
Dornic să-și consolideze puterea în Rusia, el vrea să se descotorosească cât mai repede de povara Marelui Război început cu trei ani mai devreme.
Troțki, comisarul poporului pentru Afaceri Externe, este cel care conduce negocierile de pace. Acest intelectual rigid este convins că germanii nu vor întârzia să urmeze modelul rușilor. Convins că învingătorii vor fi măturați de revoluție, el este gata să le acorde germanilor tot ceea ce solicită.
Finlanda, Ucraina și alte provincii ale Imperiului Rus profită de negocierile de pace pentru a cere independența. Lenin nu poate face nimic pentru a-i opri pe finlandezi, însă va reuși mai târziu să recucerească prin forță puterea la Kiev.
În fine, este încheiată dezastruoasa pace de la Brest-Litovsk cu Germania și aliații ei (Austria, Ungaria, Turcia și Bulgaria).
Rusia pierde prin acest acord Polonia, Finlanda, Ucraina, țările baltice (Lituania, Letonia, Estonia), mai multe teritorii cedate Turciei, aliata Germaniei.
Rusia se trezește redusă la ceea ce era Marele Ducat al Moscovei înainte de venirea la putere a lui Ivan cel Groaznic, în secolul al XV-lea!
De partea lor, germanii profită de această pace în Răsărit pentru a-și redesfășura forțele în Occident și pentru a face ultimele sforțări pe frontul francez.
Nu mai puțin de patruzeci de divizii germane se reorientează spre Vest, imediat ce este semnată pacea.
Dornic să își salveze revoluția, chiar cu prețul dezmembrării Imperiului Rus, Lenin își pune toate eforturile în favoarea acordului de pace. Drept urmare, au loc tensiuni violente între membrii guvernului.
Miniștrii socialiști demisionează și intră în opoziție, combătând dictatura lui Lenin.
În acest moment, se trezesc partizanii regimului țarist sau ai Republicii Democrate, apărute după revoluția din februarie.
În Kuban, generalul Kornilov constituie o armată de voluntari; în Ucraina, în aprilie 1918, atamanul (șeful cazacilor) Skoropadski ia puterea cu ajutorul germanilor; în Caucaz, în mai 1918, Georgia, Azerbaidjanul și Armenia își proclamă independența.
În același timp, în aprilie 1918, Anglia, îngrijorată de defecțiunea Rusiei, debarcă la Murmansk. La rândul lor, Japonia ocupă Vladivostokul. În fine, se constituie guverne rebele la Omsk, în Siberia, și la Samara, în Urali.
În mai 1918, are loc ofensiva unei brigăzi a combatanților cehi. Dezertori din armata austro-ungară, aceștia se angajaseră cu câteva luni în urmă alături de ruși pentru a lupta împotriva Austro-Ungariei și a-și elibera țara.
După pacea de la Brest-Litovsk, ei se tem să nu fie dați pe mâna Vienei. De aici, rebeliunea lor.
Profitând de descompunerea țării, cehii pun stăpânire pe calea ferată transsiberiană și controlează astfel Siberia. Ei se apropie de Ekaterinburg, unde era ținut prizonier țarul cu familia sa.
În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, bolșevicii masacrează familia țarului, de teamă că ar putea fi eliberată de cehi.
La scurt timp, cehii lansează o ofensivă împotriva Kazan, în timp ce o armată țaristă, condusă de Krasnov și Denikin, Gărzile Albe, mărșăluiește spre Țarițin (care va deveni Stalingrad).
Peste tot, în imensa Rusie, bolșevicii par pierduți. Vor reuși însă să scape din această situație disperată grație energiei și talentului organizatoric al lui Troțki. Acesta preia comanda Armatei Roșii și nu ezită să integreze în rândurile ei foști ofițeri țariști.
Bolșevicii vor profita și de pe urma dezbinărilor și gâlcevilor din rândurile inamicilor, fie aceștia din stânga republicană, fie din dreapta țaristă.
În cei doi ani de război civil, se înregistrează cel puțin 5 milioane de victime în rândurile combatanților, fără a-i mai socoti pe civilii morți ca urmare a foametei sau a execuțiilor sumare. Cu mult mai mult decât în timpul Primului Război Mondial.
