Condamnaţi în 5 minute pe vremea lui Ceauşescu. Motivul? Parazitism social

Distribuie știrea: Facebook | Twitter

Inspirați de scrisoarea trimisă de către Paul Goma postului de radio Europa Liberă la începutul anului 1977, dar saturaţi de vicisitudinile Epocii de Aur Dan Iosif Niță, Radu Negrescu-Suțu, Raymond Păunescu, Nicolae Windisch și Ion Marinescu au reacţionat la rândul lor cu scrisoare de protest faţă de nerespectarea drepturilor omului în România ceaușistă.

Astfel apărea în alerta Securităţii celebrul Grup Canal ’77, alcătuit din Dan Iosif Niță, Radu Negrescu-Suțu, Raymond Păunescu, Nicolae Windisch și Ion Marinescu, cu toții din București. Aşa cum era practica acelor vremuri, o vorbă liberă şi grea, care sabota construcţia socialismului, atrăgea de la sine o pedeapsă pe măsură.

Cei 5 care au fost judecați și condamnați de către autoritățile comuniste în vara anului 1977 pentru parazitism social.

„Doar atât” îi costa expedierea misivei de protest. Scrisoarea fusese expediată Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa de la Belgrad, Președintelui Jimmy Carter și Congresului Statelor Unite ale Americii, Comitetului Internațional pentru Drepturilor Omului a Organizației Națiunilor Unite, dar și opiniei publice internaționale.

Documentul fusese datat la 26 mai 1977 şi era scris în șase puncte. După cum vom vedea în interviul de mai jos, fiind conştienţi că riscau în orice moment inclusiv lichidarea fizică, semnatarii precizaseră că intenția gestului lor nu este de a tulbura atmosfera politică în România.

De asemenea, ei nu doreau nici să submineze regimul socialist sau să slăbească unitatea națională și suveranitatea statului român. Nu, nimic din toate acestea. Oamenii solicitau doar respectarea Constituției și a acordurilor internaționale pe care statul român le-a semnat și s-a obligat să le respecte. Constituţia Republicii Socialiste România, da! Chiar ea.

Scrisoarea semnată de Ion Marinescu (30 de ani), Iosif Niță (26), Radu Negrescu-Suțu (27), Raymond Păunescu (26), Nicolae Windisch (28), dar și de inginerul Vasile Constantinescu (33) și tehnicianul proiectant Dragoș Neamțu (21), a fost predată ambasadei americane din București.

Ulterior, ea a fost publicată la 22 iunie 1977 în revista elvețiană Die Weltwoche şi difuzată de Europa Liberă la 30 iunie 1977. La 1 iulie 1977, după citirea ei la postul de radio atât de „drag” regimului comunist Iosif Niță, Radu Negrescu-Suțu, Raymond Păunescu, Nicolae Windisch și Ion Marinescu au fost arestați de Securitate.

A urmat meniul obişnuit pentru astfel de elemente duşmănoase: cinci zile de bătaie și interogatorii de câte 10 ore pe zi. Odată frăgeziţi, a urmat acuzația de parazitism social şi preluarea de brigada de parazitism social a Miliției București.

Odată ce au ajuns la tribunal, ei au fost condamnați în baza legii nr. 25 din 1976 la prestarea unui an de muncă la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Sentința nr. 3682 pronunțată la 5 iulie 1977 a fost dată de judecătorul Liviu Giurgiu și procurorul Victor Zeicescu, în spiritul justiţiei din Epoca de Aur.

Ulterior, grupul de contestatari a fost dus la o colonie de muncă la Medgidia, Cernavodă și Basarabi. La 6 iulie 1977, celor menţionaţi li s-au alăturat în colonie Vasile Constantinescu și Dragoș Neamțu. Îi făcuseră să tacă, dar nu pentru mult timp.

Cei șapte redacteză un memoriu în care descriu hotărârile și chinurile la care au fost supuși. Totodată, demască rețeaua de colonii de muncă de la Canal, pe care o denumesc Gulagul Românesc. Acesta a fost momentul în care în scenă au intrat maiorul Cârnaru, col. Stanciu, col. Matei, col. Chiriac, col. Salamanian, col. procuror Bârcă, col. Rădulescu din București și col. Maxim din Medgidia. Ei s-au ocupat de anchetă și bătaia aferentă.

În cele din urmă, memoriul adresat senatorului Henry Jackson și organizației Amnesty International a fost publicat la 21 august 1977 în The Observer. Cei șapte anunțau că vor intra în greva foamei la 1 septembrie 1977, oriunde s-ar afla la acea dată dacă nu li se aprobă cererile de emigrare. Despre asta a aflat şi Nicolae Ceauşescu, preşedintele RSR şi liderul Partidului Comunist Român.

Contestatarii au trimis scrisorile individuale lui Ceaușescu şi opiniei publice internaționale. În scrisoarea către Ceaușescu, din 7 august 1977, Dragoș Neamțu spunea: „Bazându-mă pe rezultatele Conferinței de la Helsinki, și pe legile enunțate de Carta Națiunilor Unite, legi ratificate de d-stră înșivă privind libera emigrare, am informat autoritățile în drept de intenția mea de a părăsi România.

Văzând că nu primesc nici un rezultat am scis postului de radio Europa Liberă, pentru a arăta și dovedi autorităților române hotărârea pe care am luat-o, considerându-mă semnatar al scrisorii lui Paul Goma. Hotărârea mea de a emigra am luat-o și o voi menține cu orice sacrificii.”

Într-o altă scrisoare, Radu Negrescu solicita Europei Libere să se difuzeze situația actuală a grupului. El nu întrezărea „vreo scăpare în viitorul apropiat, ci din contră”. „Ne așteptăm la represalii înăsprite. Încercăm în zadar să luăm legătura cu D-l Paul Goma și suntem informați de același lucru din partea sa”, transmitea Negrescu.

Neacceptând sentința condamnării și munca pe șantier, cei șapte au evadat și au anunțat că vor face o grevă a foamei la București în fața Hotelului Intercontinental. Asta se întâmpla la 23 august 1977. Au renunțat deoarece zona Hotelului Intercontinental a fost încercuită și înțesată de militari, polițiști și forțe ale Securității.

La 1 septembrie 1977 s-au baricadat în apartamentul lui Radu Negrescu-Suțu şi au declarat greva foamei la ora 1:00. Măsura a fost anunțată telefonic doamnei Gabriela Niță, din Los Angeles. Mai departe, a informat Europa Liberă, iar acțiunea lor a fost anunțată la radio Europa Liberă la ora 10:00 în data de 2 septembrie.

La câteva ore după anunț, blocul în care se afla apartamentul lui Radu Negrescu-Suțu a fost înconjurat de Securitate. Protestatarii au fost arestați din nou. A fost arestată și soția lui Radu Negrescu-Suțu, Manuela. Pentru câteva zile, ea fost dusă la sediul securității din Calea Plevnei (Malmaison). După arestare, ceilalți au fost bătuți, dezbrăcați, încătușați și coborâți în fața blocului. Scopul era  demonstrația în fața mulțimii, iar maestru de ceremonii a fost maiorul Cârnaru.

Duși la Medgidia şi însoțiți de colonelul de securitate Maxim, rebelii şi paraziţii sociali au fost bătuți cu regularitate pentru că au mai continuat 5 zile greva foamei. N-au lipsit torturile. Totuşi, în noiembrie 1977, în urma presiunilor exercitate asupra lui Ceaușescu de către președintele SUA de atunci, Jimmy Carter, și organizația Amnesty International, procesul a fost rejudecat. Acuzații erau achitați.

Au primit pașapoarte de turism și au fost urcați într-un tren spre Viena, cu excepția lui Dan Iosif Niță. El a fost reținut și anchetat până în 1978, după care a fost lăsat să plece în SUA.

„Interviu cu scriitorul Radu Negrescu-Suţu (Paris) – de Nicolae Mircea Năstase

– Domnule Negrescu-Suţu, au trecut peste treizeci de ani şi astăzi puţină lume îşi mai aminteşte de mişcarea pentru Drepturile omului din 1977. Ştiu că aţi suferit enorm, cu mult curaj, dar aş dori mai multe amănunte pentru ascultătorii noştri.

– Încep prin a preciza, încă o dată, că faţă de foştii deţinuţi politici din perioada stalinistă, care au suferit lungi încarcerări şi experimente la Aiud, Gherla, Sighet sau Piteşti, experienţa noastră nu prezintă mare interes, decât poate prin faptul că în anul 1977 opozanţii regimului nu erau prea mulţi. Nu includ aici pe cei care trimiteau la Europa Liberă o scrisoare de protest pe care o semnau : «un cetăţean revoltat din România», ceea ce constituia totuşi un act de curaj, însă ceva mai moderat.  

Suntem deci în anul 1977. Acţiunea scriitorului Paul Goma a dat curaj şi altor persoane lipsite de iniţiativă până atunci şi care au simţit nevoia să se revolte împotriva sistemului. Astfel, împreună cu alţi patru tineri, am întocmit, semnat şi înaintat Conferinţei ONU de la Belgrad, Preşedintelui şi Congresului SUA şi Opiniei publice internaţionale un protest împotriva nerespectării Drepturilor omului în România ceauşistă.

Ce spuneam însă noi în acest protest, astăzi demult uitat? Ei bine, Domnule Năstase, noi solicitam, printre altele, nici mai mult nici mai puţin decât analiza detaliată a modului în care în România sunt înţelese şi aplicate:

– drepturile omului şi libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea de gândire si exprimare

– dreptul oricărui cetăţean de a nu trebui să sufere din cauza opiniilor sale

– dreptul la libera circulaţie a cetăţenilor, condiţie impusă ţărilor care vor să  beneficieze  de clauza naţiunii cele mai favorizate etc.

Pentru că noi consideram că aceste drepturi nu sunt respectate în România, şi-o spuneam în scris, cu semnătură şi adresă şi cu tot avântul tinereţii. Ba chiar revendicam aceste drepturi pentru noi şi „pentru generaţiile viitoare”!

Dar până la generaţiile viitoare, mare adeziune nu am prea avut la generaţiile prezente, din simplul motiv că noi nu eram nişte repere, nişte personalităţi, ci doar nişte tineri necunoscuţi. A venit de la Ploieşti să ne întâlnească şi să ne susţină Vasile Paraschiv, cel internat în spitalele psihiatrice, şi am avut doi semnatari, pe Dragoş Neamţu şi pe ing. Vasile Constantinescu, condamnaţi şi ei la Canal.  

Ulterior, după exemplul nostru, s-au mai format alte două grupuri în Bucureşti, alcătuite din băieţi ceva mai tineri decât noi, dar la fel de determinaţi, pe care i-am întâlnit şi sfătuit cum să procedeze, condamnaţi şi ei la muncă forţată în Balta Brăilei. Deci „ogorul semănat de Goma dădea roade”, se crease o avalanşă de protestatari şi Securitatea se afla literalmente depăşită de evenimente.  Dar ce nu solicitam noi ?

Ei bine, noi nu solicitam schimbarea regimului din România, nici alegeri democratice sau destituirea lui Ceauşescu. De ce? Din simplul motiv că, neavând vocaţie de martiri, curajul nostru avea nişte limite. Cu siguranţă că au fost persoane mai curajoase, care au cerut şi aceste drepturi, deşi eu nu am auzit, noi însă nu am îndrăznit să cerem decât respectarea Drepturilor omului.

– Ce s-a întâmplat în continuare cu grupul dumneavoastră?

– Protestul nostru a apărut în presa occidentală, în prestigioasele ziare Die Weltwoche din Elveţia, The Observer din Anglia, Het Parool din Olanda, în presa română din exil, şi a fost imediat difuzat de Radio Europa Liberă. A doua zi eram cu toţii arestaţi şi imediat după aceea condamnaţi la un an de muncă forţată la Canal, în urma ordinelor venite direct de la Ceauşescu, eu fiind repartizat în comuna Basarabi, de unul singur, ghinionul meu, iar ceilalţi la Medgidia şi Cernavodă, doi câte doi.

Prin intermediul Securităţii, sustiţia română a executat ordinul, dezonorându-se încă o dată ca instituţie, cu ajutorul unor magistraţi obedienţi ca judecătorul Liviu Giurgiu şi procurorul Victor Zeicescu, care ne-au condamnat în cadrul unui proces de tip stalinist, cu uşile închise, în baza legii 25/1976, pentru parazitism social, deşi eram cu toţii salariaţi. Astăzi, aşa ceva pare imposibil, dar atunci nu am avut dreptul la un apărător legal, aşa că am fost condamnaţi expeditiv în doar 5 minute.

Cei 5 semnatari ai protestului eram: Ion Marinescu, Radu Negrescu, Dan Niţă, Raymond Păunescu şi Nicolae Windisch, astăzi cu toţii decedaţi, cu excepţia mea, ultimul supravieţuitor al acestui grup. Refuzând să muncim pe şantier, condiţiile noastre se degradau simţitor din cauza bătăii punitive zilnice din componenţa meniului nesfârşitelor anchete. Oricum eram noi bătuţi în permanenţă, dar acum eram bătuţi în plus şi pentru că refuzam să muncim, neacceptând sentinţa condamnării.

Aşa că, ajunşi la capătul răbdărilor şi neîntrezărind nicio schimbare a situaţiei noastre, am decis, după aproape două luni, intrarea în greva foamei, chiar pe data de 23 August, spre a le sabota comuniştilor această dată comemorativă uzurpată. Greva am început-o la mine acasă, evadând cu toţii de la Canal cu o zi înainte, şi am ţinut-o efectiv aproape o săptămână, în detenţie, după care, epuizaţi de bătăi şi în urma cuvântului de onoare al anchetatorilor că vom fi liberaţi dacă o încetăm, ne-am oprit.

Nu trebuie să mai precizez ce valoare are cuvântul de onoare al unor oameni lipsiţi de aşa ceva. Aşa că nu am fost eliberaţi, anchetele şi bătăile au continuat şi coşmarul s-a mai prelungit până la sfârşitul anului când, în urma presiunilor exercitate asupra lui Ceauşescu de către preşedintele SUA de atunci, Jimmy Carter, şi de organizaţia Amnesty International, am fost liberaţi, achitaţi şi expulzaţi pe rând din ţară, cu paşapoarte turistice, ca să mai putem fi condamnaţi încă o dată pentru că nu ne-am întors.  

Aceasta a fost experienţa mea, repet, de mică anvergură faţă de oameni cu peste 10 ani de închisoare grea, reeducare sau deportare, însă deosebită faţă de persoanele care nu s-au revoltat şi nu au avut niciodată de-a face cu Miliţia sau cu Securitatea. Am avut permanent impresia că fiecare anchetator nutrea faţă de mine o ură personală şi vedea în mine un duşman pe care l-ar fi ucis cu plăcere în bătăi, dacă ar fi primit acest ordin, altfel nu-mi explic sălbăticia cu care eram bătuţi la anchete.

Printre cei care m-au bătut, torturat şi umilit în demnitatea mea de om, securişti selecţionaţi dintotdeauna în funcţie de gradul de cruzime şi obedienţă de care puteau da dovadă. Îmi reamintesc de col. Chiriac, col. Stanciu, col. Rădulescu, maiorul Cârnaru, col. Matei, col. procuror Bârcă, cu toţii din Bucureşti, şi col. Maxim din Medgidia. Fiind mai tinerei, nu am avut onoarea să fim bătuţi de vreun general, ci doar de colonei, însă la fel de răi şi de bine hrăniţi.

Gama supliciilor era largă, mergând de la bătaia cu picioarele în stomac în timpul grevei foamei, bătaia cu bastonul de cauciuc peste testicule, bătaia în cerc a zece contra unul până la pierderea cunoştinţei şi ajungând până la accidente ce puteau fi mortale pe şantier, iar presiunile psihice erau şi mai variate.  Mai dureros era sentimentul de a fi devenit un fel de paria pe care nimeni nu-l mai cunoaşte şi pe care toată lumea îl evită: rude, prieteni, cunoştinţe.

În afara mamei mele şi a unui prieten, pictorul Gheorghe Mihai, care m-a ascuns de mai multe ori la el acasă când evadam, cu riscul de a avea mari neplăceri, în jurul meu se făcuse un vid dureros.  Acum, să nu credeţi că noi am făcut cine ştie ce mişcare anticomunistă, de mare curaj. A fost o întâmplare, căci oricine ar fi putut s-o facă, dacă s-ar fi gândit.

Şi dacă nu ne-am retractat semnăturile sub presiunea tăvălugului securist, cum au făcut-o, alţii, aceasta tot noroc a fost şi nu curaj, căci nu pot şti dacă nu am fi cedat până la urmă dacă detenţia s-ar fi prelungit ani de zile sau dacă am fi fost torturaţi mult mai intensiv decât am fost. În lupta cu fiara, nimeni nu-şi cunoaşte limitele rezistenţei şi ale curajului.

Important pentru noi a fost însă un singur lucru: faptul că Securitatea putea fi combătută, învingându-ne frica. Înfruntând bestia cu fruntea sus, descopeream demnitatea de Om, noţiune pierdută de români în faţa sistemului criminal, şi acest lucru i l-am datorat atunci unui singur om curajos, Paul Goma, căruia ţin astăzi să-i exprim încă o dată întreaga mea gratitudine.

– Vă mulţumesc pentru această emoţionantă evocare.

(Interviu din data de 4 iulie 2008, difuzat la Radio România Internaţional, pe 16 octombrie 2008)”, se arată pe comunismulinromania.ro.

explicaţie foto: Radu Negrescu-Suţu