Cetățuia Bucureștiului, povestea adevărată a Capitalei României spusă cu mare rezon

 

„Acum să venim şi la fortăreaţa sau cetăţuia din Bucureşti, făcută pentru scop strategic, în apărarea căii invaziunilor despre Orient, după cum se face, cu mare rezon, menţiune în „Revista Română" din 1861, şi care se numeşte în limba otomană la dervent, adică la strâmtoare”, scrie Dimitrie Papazoglu, în a sa Istorie a Fondărei orașului București, din care cităm mai departe:

Vremea zidirii acestei fortăreţe neapărat că trebuie să fie nu departe de vremea începutului oraşului Bucureşti şi că trecătoarele din Giurgiu şi Olteniţa urmau a fi pe Calea Calicilor sau Caliţii şi a lui Şerban Vodă, astăzi.

Este iarăşi probabil că pe la Văcăreşti şi Vitan nu putea trece vreo oştire, căci erau bălţi şi mari mocirle ale Dâmboviţei şi ale bălţii Colentinei (colea în tină sau ocolina, căci ocolea Bucureştii).

Iată dar o descriere lămurită ce pot face şi eu acestei citadele sau întărire de apărare, atât a oraşului Bucureşti, cât şi a căilor de invaziune spre capitala de atunci, Târgovişte.

M-am ocupat foarte mult cu această descoperire, împins de două plăceri, întâi de plăcerea arheologiei şi a strategiei şi, al doilea, de marea veneraţiune şi dorul ce am păstrat în sufletul meu răposatului meu părinte, Andrei. N. Papazoglu din Slătineni, el fiind din acea familie a Slătinenilor ce s-au strămutat din oraşul Slatina pe la anul 1648 (după cum atestează documentele familiei mele, ce am, adică ale străbunilor mei, Constantin Slătineanu, poreclit de turci Papasoglu, căci era foarte pios, şi care, cumpărând mari proprietăţi, hanuri şi grădini prin mai multe locuri în Capitala noastră, a cumpărat şi mai toată partea dreaptă a uliţii, astăzi, a Covacilor, care era pe tărâmul acelei citadele).

Săpături la Curtea Domnească

Suvenire antice despre acesta ţin astăzi numai hârtii, căci proprietăţile au dispărut, ţiu un inel de safir, calitate bună, piatra cât o alună, ce a fost găsit de lucrători când săpat temeliile pe tărâmul fostei Curţi Domneşti, devenită proprietatea părintelui meu; ţiu o mare ţeavă de tun, de fier, spartă…, şi cu o mică ghiulea pe calibrul lui, găsită mai în urmă, când s-au săpat temeliile binalelor ce s-au edificat pe acel tărâm, şi pe care le-am dăruit amicului meu Costică Cornescu; ţiu şi un cuţit (iatagan turcesc), încrustat cu slove multe de aur; acesta a fost iarăşi găsit de răposatul meu părinte într-o pivniţă veche de ale fostului palat domnesc.

Răspântiile Podului Caliţii

Acum să venim la descrierea citadelei, cum am putut culege şi eu din bătrâni. Luând de bază colţul Hanului Roşu, în răspântiile Podului Caliţii, adică pe marginea dreaptă a uliţii Şelarilor, acolo era drept o poartă împotriva trecătoarei podului Dâmboviţii. â

Această poartă, până în ziua de astăzi, o numesc bătrânii în trei feluri: 1. poarta de sus; 2. poarta mică, şi-al 3. poarta de fier, ca la colţurile fortăreţei.