De acolo iarăşi începe zidul până în colţul Pieţei celei Mici, împotriva podului Dâmboviţii, ce duce astăzi la piaţa precupeţilor, iară atunci intra în livedea gospod, acolo era ceairu cailor, păzitorilor citadelei şi mai târziu ai Casei Domneşti.
Această livede era pe tărâmul pe care este astăzi Doamna Bălaşa, Spitalul Brâncovenesc, Piaţa Bibescu şi hala de măcelării, prund al Dâmboviţei, care numire se păstrează până astăzi la biserica Sf. Nicolae ce-i zice din Prund, de la spatele stabilimentului Doamnei Bălaşii.
În acel colţ al cetăţii era ardicat şi un turnuleţ pentru apărarea zisei trecători spre livede, cum şi a Căii lui Şerban Vodă, ce ducea la Olteniţa. De aci pornea zidul, formând careul, şi se urca pe partea stângă a Căii Târgului de Afară, pe lângă scurgerea râului ce curgea din Târgul Cucului, pe la moara din răspântiile astăzi ale Bărăţiei.
În această faţadă a zidului era poarta de jos, împotrivă de calea ce ducea în oraşul Bucureşti, astăzi uliţa Rahtivanului, şi de la menţionata
răspântie forma zidul colţ şi continua spre Târgul Cucului, peste drum de locul astăzi al Bărăţiii, iarăşi pe lângă marginea acelui râu ce curgea chiar pe strada astăzi a Braşovenilor.
Poarta de fier
De aci iarăşi forma colţul şi continua pe partea stângă a Vechilor Cavafi, astăzi strada Marchitanilor, până la colţul astăzi împotriva ulicioarei Sf. Nicolae, şi de acolo continua zidul la vale, pe strada Şelarilor, până la poarta cea mică a cetăţii, în răspântii, zisă Poarta de fier. a lui Mircea Vodă cel Bătrân, peste drum de hotelul astăzi numit „Caracaş”.
El a preînnoit în cursul domniii şi biserica din curtea palatului, cu hramul Bunei Vestiri. Toată această cetăţuie atunci era păzită de catane şi de şeful ei castelan, care se numeşte în limba slavonă gradiştean.
După arderea şi desfiinţarea acestei cetăţui, se vede cuprins un foarte mare spaţiu al cetăţuii de o familie cu numele de Grădişteni, stăpânindu-o chiar în zilele noastre, pe când era făcută temniţă sau puşcărie, numit „Hanul Grădiştenilor”, cu poarta în Podul Beilicului, unde astăzi este spiţeria cu firma „La Pelican” ; precum şi tunurile acelei cetăţui, după dărăpânarea ei, au fost rămas tot în acel loc, ca într-un arsenal, sau şi mai târziu, când ţara noastră a cumpărat tunuri s-ar fi păstrat tot acolo; de aceea i-a şi rămas numirea de Puşcărie, căci vulgul de atunci tunul îl numea puşcă, iar puşca, flintă.
La anul 1395, din ordinul lui Mircea cel Bătrân s-au zidit şi biserica din această cetăţuie şi palatele domneşti, unde venea de şedea numai iarna. (Acesta este gloriosul şi strategicul domn al României, care stăpâni Dobrogea şi cetatea Drâstorului — Silistra — şi pe care, în urmă, o dete înapoi alţi domni otomanilor şi, drept memorie că românii stăpâneau şi dincolo de Dunăre, a rămas obiceiul, când îngheţa şi comunicaţia ambelor margini se făcea călări, cu trăsuri sau pe jos, ca cel dintâi om, turc sau român, ce venea la vodă cu vestea (mujdea) că s-a prins Dunăr şi a început comunicaţia, primea de la Visterie o pungă de bani (bacşiş) 500 de lei.
Acest obicei s-a păstrat până la Grigore Vodă Ghica (1827) — şi, ca să facă bucurie orăşenilor, a pus acelei biserici patronagiul Bunei Vestiri, adică tot acela ce avea şi cea dintâi biserică din Dobroteasa, zidită la începutul oraşului. Iar bisericuţa Sf. Antonie ă fost zidită de Mircea Vodă II, în a treia sa domnie, la 1530, unde s-a şi îngropat acest domn ucigaş.
