După „Proclamaţia de la Padeş” din 23 ianuarie 1821, „Cererile norodului”, documente care a avut două variante, urmau să constituie baza unei noi Constituții a Țării Românești.
„Una din variantele păstrate ale acestui document poartă data de 17 ianuarie 1821, dar abia o lună mai târziu, la 15 februarie, un exemplar al Cererilor a fost înaintat de Tudor marelui vornic Constantin Samurcaş.
Este evident vorba de un document care a înregistrat amplificări şi îmbogăţiri succesive, pe măsura evoluţiei acţiunilor revoluţionare, ceea ce explică şi variantele sale”, arăta istoricul Dan Berindei într-un material apărut în publicaţia ”Magazin istoric” nr. 8 din 1977.
Varianta Cererilor în 48 de articole, definită drept o Constituţie de un ziar britanic, chiar în acel an, încă n-a fost descoperită.
În schimb, obiectivele interne şi externe ale revoluţiei mai sunt dezvăluite şi în alte documente.
În „Cererile norodului românesc” se regăsesc principiile de bază ale unei noi ordini sociale: voinţa poporului mai presus de toate (desfiinţarea Legiuirii Caragea, din 1818, modificarea cuantumului birului numai după consultarea prealabilă a norodului ş.a.), desfiinţarea privilegiilor (dregătoriile de stat, „atât cele politiceşti cât şi cele bisericeşti” de la „cea mai mare până la cea mai mica” – „să nu se dea pe bani şi să se aibă în vedere nu obârşia ei ci meritul”), aplicarea unor reforme: a justiţiei, administraţiei, şcolii, armatei, desfiinţarea vămilor interne.
„Caftane (ridicare în rang) cu bani să înceteze cu totul de a se mai face, nici după neam, ci numai după slujbă” şi „Toţi scutelnicii striinilor să lipsească cu totul”, se arăta, de asemenea, în „Cererile norodului românesc”.
Într-o scrisoare a sa din 11 februarie 1821 către vornicul Nicolae Văcărescu, Tudor Vladimirescu afirma că „patrie se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”.
Se cerea, de asemenea, desfiinţarea spătăriei („Dregătoria spătării cei mari dimpreună cu toţi dregătorii săi şi cu toţi slujitorii spătării să lipsească cu totul, fiindcă este despre mare stricăciune ţării despre partea jăfuitorilor”), hătmăniei („Hătmănia divanului să lipsească cu totul”) şi vorniciei de poliţie („Vorniciea de poliţie să lipsească cu totul, adică dregătoria aceştii vornicii, fiindcă este pricinuitoare de mare jăfuire norodului”), prevăzându-se în schimb constituirea unui corp de 4.000 de panduri şi a 200 de arnăuţi.
Aceşti panduri şi arnăuţi urmau să fie scutiţi de dăjdii şi să aibă o „mica” soldă, acoperită „din veniturile mănăstirilor”.
Motivarea organizării corpului de oaste era: „pentru apărarea ţării de duşmani, spre fala oraşelor, spre paza graniţelor şi spre stăvilirea molimelor care bântuie adesea”.
În domeniul fiscal se cerea „stricarea” iniţiativelor lui Alexandru Suţu, scutirea de dări pe trei ani, eliminarea a două din cele şase dăjdii „întocmite” de Caragea, interzicerea sporirii oieritului, dijmăritului şi vinăriciului cu „măcar un bănuț”, suprimarea havaetului „tuturor vitelor şi al mărfurilor”, ca şi a vămilor interne, neacceptându-se în această privinţă decât „vama ce se va lua la margini”, însă „uşoară”.
Se sublinia faptul că măsurile privind havaetul şi vămile erau menite să favorizeze comerţul.
De asemenea, sarcina costisitoare a întreţinerii „podurilor” bucureştene urma a fi suportată din venitul vămilor.
Zapciii, care veneau în contact cel mai direct cu cei administraţi, urmau să dea „chezăşie” că nu vor săvârşi „jaf”.
În privinţa regimului politic se reliefează necesitatea existenţei a două instituţii de bază: domnul (a cărui putere este limitată) şi Adunarea norodului, iar în plan extern, obţinerea unei autonomii reale, fără întreruperea legăturilor cu Poarta şi contând în continuare pe protecţia Rusiei şi chiar a Imperiului habsburgic.
